Despre alpinism, ski si drumetie in Romania.....

Inceput de an, in Fagaras.

2012-01-03T00:09:00.000+02:00

Mai multe poze aici.

La fel ca anul trecut si anul acesta revelionul l-am facut pe la prieteni, prin imprejurimile Bucurestiului, si la fel ca si anul trecut am reusit sa furam o zi si pentru munte. Din pacate nu am reusit sa mai convingem pe nimeni pentru o tura atat de pe fuga, astfel incat duminica dupa-masa gonim doar ei si Mike pentru a vedea cum mai arata Fagarasul la inceput de an.

Planul era, ca si acum cateva saptamani sa incercam tot muchia Raiosu-Museteica, dar vremea de duminica dimineata nu a tinut deloc cu noi, astfel incat pentru al doilea weekend consecutiv am dormit pana pe la 10. Incep sa banuiesc sacii de puf pe care ni i-am luat de curand (alintati deja sub termenul de pufoseniile) pentru un oarecare efect de somnifer. Luni dimineata lucrurile au mers atat de departe incat ne-am trezit la 6, am mancat sanatos ca inainte de plecare, cu gandul sa ne tina o zi intreaga, pentru ca pana la urma sub vuietul vantului se intram inapoi in saci si sa ne culcam la loc.

Pana la urma cand reusim sa ne mobilizam, pe 10 avem partea avem parte de aceasi vreme laptoasa, cu vant si cu un pic de fulguiala. Pe principiul ca daca tot am venit pana aici deturnam planul initial pentru un mai domol si ma scurt traseu pe Iezerul Caprei si pe Vanatoarea lui Buteanu, in speranta ca poate se va mai lumina pe parcursul zilei.

Dimineata pe la 11.

Spre ceata laptoasa.

Si urcam, cam fara nici o tragere de inima pana la refugiul Salvamont de la cota 2000. La urcare se lipesc de noi si doi catei (de fapt un catel si o catea), care se tot dau pe langa noi si se cer mangaiati. De la refugiu intram complet in ceata, dar urcam totusi pana pe Iezerul Caprei. Aici aproape ca iesim in senin, dar tot mai alearga norii pe langa noi. Printre fuioare de nori intrezarim si Vanatoarea lui Buteanu.

Printre fuioarae de ceata.

Pe sus la inceput de an.

Pana la urma coboram pana in saua Caprei, si de aici vazand aceaasi vreme laptoasa cu vant ne hotaram sa coboram inapoi spre Capra, doar ca nu coboram mai mult de 5 minute si zarile incep sa se deschida, astfel inca dupa ceva deliberari reusesc pana la urma sa o conving pe Mike sa urcam si pe Vanatoarea lui Buteanu. Geniala privelistea de pe varf, asta dupa ce descoperim fiecare din noi ca purtam aura unui inger. Pozele de mai jos spun mai bine povestea.

Privind de la balcon spre podisul Transilvaniei.

Podoabe de zapada.

Haloul nostru.

2 in 1.

De pe varf.

Cu Lespezi si Negoiu.

Fagarasul nostru

Privind spre Moldoveanu.

Si din nou stau sa ma gandesc cat de mult conteaza momentul, daca am fi plecat mai devreme de la masina, s-au daca am fi ajuns putin mai devreme in saua Caprei nu am mai fi urcat, poate ca pana la urma nu e chiar asa de rau sa mai dormi si pana mai tarziu cateodata.

Iezerul si marea de nori

2011-12-27T23:58:00.000+02:00

Din nou de la mike citire unul din ultimele jurnale de anul acesta:

Mai multe poze aici.

Traseu: Cabana Voina-Stana din Plaiul lui Patru-Plaiul lui Patru-sub vf Batrana (TR)-Spintecatura Papusii-sub Vf Papusa (BR)-Cabana Cuca-Cabana Voina (BA)

A mai fost un Craciun. Cald in suflet, in familie, cu prietenii in gand. Nu a fost un Craciun de poveste cu zapada si colinde...Am cautat chiar cu frenezie colinde la radio si abia abia am gasit niste emisiuni interesante si autentic romanesti pe Radio Romanaia Actualitati.

Am poposit la Slatina conform traditiei, unde mama lui Radu nu s-a dezmintit si ne-a asternut din nou o masa arhiplina. Sunt din ce in ce mai sigura ca pentru multi romani, sarbatorile (de orice fel ar fi ele) inseamna in continuare, mancare si opulenta. La SlAtina nu am poposit mult, am fugit repede manati de perspectiva kilogaramelor nedorite...gustoase dar greu de rezolvat ulterior.

Asa am facut si in 2009. Iezerul e aproape, la indemana si fiind si un munte inalt ai sansa sa gusti zapada, fruct rar inca la vremea asta prin tara. Acum nu mai aveam teama de nimic. Iezerul e un munte cunoscut, si stana din Plaiul lui Patru o destinatie interesanta, acum cand am scos sacii de iarna la pensie si am venit inarmati cum se cuvine cu caloriferul de puf la purtator. Pinguini care sa nu doarma in puf nu am mai vazut, asa ca trebuie sa intram si noi in rand cu lumea. Parcurgem drumul forestier la frontale (da, ati citit bine, pe langa faptul ca acum drumul pana la Voina este asfaltat si chiar cu simt de raspundere si parapeti, poteca de pe Plaiul lui Patru a fost reconfigurata si transformata in drum forestier), urmand multe seturi de urme si intrebandu-ne daca vom gasi la stana companie sau nu.

Cand am iesit din padure, am gasit ceva zapada si ne tot intrebam daca am ales bine sa venim pe picioare sau daca e cu adevarat zapada de schi. Acum noaptea insa toate pisicile sunt negre si trebuia sa asteptam lumina sa ne lamurim.

La stana pustiu. Inspectam rapid locurile. Toate incaperile sunt inchise pe exterior, afumatoarea e refacuta din temelii, camerele principale arata bine, curate si fara zapada, cu miros persistent de branza. O alegem pe cea mai mare, mancam niste fructe si somn. Somn bun, mult dorit...Lasam sacii noi de puf de la Nahanny sa isi faca datoria si avem parte de o odihna lunga si confortabila. Cam 12 h de somn indestulator.

In usa stanei.

Marsaluind fara sperante printr-o dimineata laptoasa.

Ne mobilizam sa plecam abia a doua zi pe la 11.30, fara sa fim deloc motivati de vremea de afara. O atmosfera laptoasa, in care ochelarii de soare erau o necesitate. E o liniste necuprinsa si urmele se termina la stana, asa ca pentru a urca spre Batrana ne facem noi propriile urme. Rememoram cum acum 2 ani,era o zapada mare pana la brau, in care Andrei, Cristi si Em nu au razbit sa deschida poteca si acum, inca sunt smocuri de iarba la suprafata. Totul e prizonier in clipa aceasta, fara inceput si fara sfarsit. Plafonul de nori e jos, si gros si imobil. Vantul nu razbeste. Firele galbene de iarba stau drepte la verticala, prizoniere ale inghetului. Nu avem sperante mari. Mergem pana pe Batrana si ne intoarcem pe acelasi drum.

Vrem sa ne convingem noi insine ca nu avem nicio sansa de vreme buna.

Si perseverenta noastra a dat roade.

Cu norii la picioare.

Castigand inaltime, noi urcam in timp ce ceata coboara.

La inceput doar un semn, un soare palid, incercand sa razbata printre faldurile de nori. Apoi un colt de cer albastru, inghitit repede de negura. Apoi optimismul convins al lui Radu...sus e frumos. Inca 50 de metri si iesim la lumina. Iesim din marea din nori, asa cum vara iesi din apa de la mal. La inceput suntem la acelasi nivel. Ne uitam la ea de sus cum ne imbie asa groasa ca o plapuma sa ne aruncam peste margine, cu promisiunea unei plutiri pe brate de inger. Dar rezistam in continuare si mergem tot mai sus. Suntem oamenii soarelui.

Ochii nu inceteaza sa se minuneze...intreaga creasta a Iezerului, Bucegii si Leaota...Munti atat de apropiati de Iezer, dar pe care doar iarna ii vezi cu atata claritate, cand parca toata atmosfera rece si mohorata coboara pe pamant, iar aici, sus, mai aproape de cer, se deschid portile Raiului. Sunt sigura ca daca exista, Raiul e luminos. Negura nu inseamna viata, negura, pacla, poluarea, griul oraselor,sunt chestii inventate de omul secolului 20, de omul care s-a departat de natura. Hotaram fara preget sa ne continuam calatoria spre Varful Papusa. Aveam intalnire.

Bucegiul din zare.

O mare extrem de linistita totusi.

Prima si ultima data cand am fost acolo, era in 2006- ultima tura care nu l-a inclus si pe Radu in ecuatie. Unii dintre cei cu care am fost atunci imi sunt si acum aproape, altii au gasit un alt fagas pentru viata lor.

Papusa pare mai aproape decat Vf Rosu si indicatorul ne confirma: 2h. Asa ca nu mai pregetam, lasam ochii sa se delecteze in 4 zari si dam bice picioarelor. Incepem sa urcam pe Papusa cand soarele se pregateste de culcare. Spectacolul e de prima clasa, si il asteptam oarecum, stiam de cand ne-am asternut la drum, spre varf ca vom prinde un apus superb. Nu vreau sa mai caut epitete. A fost momentul acela perfect, trait in 2 si totusi la nivel individual, a fost clipa pandita si primita ca rasplata a celor perseverenti, a celor ce se indreapta catre munte cu sufletul curat.

Bucegiul putin apropiat.

Si Fagarasul vazut de la balcon.

Umbra pozarului.

Odihna

Spre spintecatura Papusii.

Privind spectacolul.

Ultima geana de lumina.

La crepuscul.

Sfarsit de zi.

Vom reveni la munte, poate in Iezer, poate prin vecini, astept pe acordurile concertului Iarna Simfonic pe care il ascult conducand pe autostrada, sa vina zapada. Sper sa se implineasca vorbele maestrului si sufletele fostilor zidari sa fi pornit deja calatoria spre cer, si acum dupa sarbatori sa nu mai pregete si sa inceapa degraba lucrul,la moara de ninsori.

Bike.Climb.Bike ziua 14

2011-12-22T23:40:00.000+02:00

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

Inca o zi cu putine poze, poate in parte pentur ca nici vremea nu a fost stralucita, poate si in parte pentru ca locurile nu au fost foarte interesante. Ne parasim destul de grabiti locul de cort din seara de dinainte, pentru a limita cat mai mult pagubele provocate de tantari, astfel incat amanam pauza de dimineata pentru un un viitor loc propice.

Din fericire incepem ziua din varfului unui mic delulet, mai e si racoare afara pentru ca un strat de nori destul de subtire acopera cerul, astfel incat primele 2 ore trec foarte repede. O prima coborare faina pana in Borgonamero, unde dam de un fel de targ comunal unde era stransa o groaza de lume in centru, si vanzatori cu tarabe si mai ales oameni iesiti la cumparatori. Nu reusim sa razbim prin centru astfel incat o luam pe un fel de centura ce e cam bombarata si cu lucrari in desfasurare. Si tot coboram intr-o veselie spre Romagnano Sesta, suficient de mult cat sa ne para rau dupa inaltimea pierduta.

In Romagnano Sesta intram prin centrul oraselului, care arata chiar genial, un orasel mic de campie cu strazi inguste, pustiu si amortit intr-o vineri dimineata. Ar fi fost un loc fain de oprit si de luat masa, dar in gand zic sa mai profitam de racoarea diminetii astfel incat continuam spre Gartinara. Pe aici nimic interesant, o zona
generica de campie/deal, si kilometri curg fara a vedea nimic deosebit. Pana la urma ne razbeste si foamea, astfel incat cotim dreapta de pe drumul judean pana langa o padurice, unde punem de un mic festin, imbinand masa de dimineata cu pranzul.

Daca stau sa ma gandesc bine in italia masa de dimineata a constat cam de fiecare data din biscuiti cu cereale (absolut geniali), iaurt musli, lapte, branza, oua fierte, deci chiar nu am dus-o rau de loc la capitolul mancare. Chestia asta s-a vazut si la greutate, astfel incat dupa cateva kilograme jos date in primele doua saptamani g
reutatea noastra a inceput sa revina la normal pe masura ce inaintam in tura.

Si in timp ce stateam noi linistiti la umbra si mancam de dimineata, apare un mosulica pe la 60 de ani, pe o bicicleta din categoria "tohan romanesc rablamentat" care cum ne vede opriti se opreste langa noi si incepem sa ne dialogam. Si aflam ca vine de pe camp unde fusese sa alunge pasarile de pe o tarla (aici nu sunt sigur ca am inteles bine), aflam ca si la el in sat sunt doi romania, ca dentistul lui s-a casatorit cu o romanca, ca tatal romancei cand a venit in romania putea sa vorbeasca italiana dupa doua saptamani. El afla de unde venim, incotro mergem, cati kilometri am facut, si alte lucruri care nu stiu cat de bine s-au transmis mai departe in italiana mea pocita. Intalnirea asta cred ca poate descrie destul de bine cam experienta noastra cu italienii. Una peste alta din toata tarile prin care am trecut cu bicicleta ne-a impresionat cel mai putin, dar oamenii de acolo ne-au placut cel mai mult, si intr-un fel lucrurile se balanseaza din punctul acesta de vedere.

Masa de dimineata.

Pana la urma omul pleaca si el la ale lui, si noi incalecam din nou pe biciclete continuand spre Gatinara si spre Biela. Intre timp a disparut si stratul de nori astfel incat in curand pedalam prin aceasi caldura de care am avut parte si zilele trecute. Inainte de Gatinara urmarind indicatoarele avem un moment de ratacire si aproape intram pe o autostrada, dar pana la urma dibuim si drumul care merge paralel cu autostrada, si incepem un usor urcus continu care se termina abia in Biela. Panta nu era prea mare, dar suficient de lunga cat sa te demoralizeze si sa te faca la psihic. Cu putin inainte de Biela intrebam un cursierist despre cea mai buna varianta de a merge spre Aosta si omul de sugereaza sa ocolim spre Ivrea, chestie care ar fi insemnat 30 de kilometri in plus fata de o varianta mai directa care implica si un tunel.

Cam pe aici i s-a taiat tot cheful lui Mike, atunci cand a auzit ca mai avem si de ocolit 30 de kilometri, si de coborat si de urcat dupa aia la loc spre Aosta. Printre lacrimi si suspine ne ducem totusi pana in centru in Biela, in speranta de a primi vesti mai bune de la biroul de informare turistica. Aici o tanti ne sugereaza tot o

varianta prin Ivrea, alta decat a lui nenica cu cursiera. Incerc sa-i explica ca noi am vrea pe drumul ala direct care taie muntele, tanti ne zice ca teoretic nu e voie ca e cu tunele dar ca nu e trafic prea mult.

Dupa ce o imbunez pe Mike cu o inghetata, o luam pe drumul cel mai scurt, care se dovedeste pana la urma a fi foarte putin circulat si chiar fain, exceptand faptul ca urca destul de mult in prima parte. Incepe si o ploicica inainte de a sari muchia, care cade chiar bine tinand cont de caldura de care am avut parte pana acum. Mai nasol e la coborare, cand toata apa mi-e aruncata in fata in momentul cand depasesc o anumita viteza. Dar la cat de faina e coborarea e si pacat sa nu depasisti viteza respectiva, astfel incat cobora mijind ochii cu un mi torent care ma stropeste pe fata continuu.

Jos se vede valea Aostei, doar singurul inconvenient fiind ca trebuie sa coboram pana in fundul vaii pentru a urca dupa aceea inapoi spre Aosta. Vedem si primul indicator cu Aosta, 48 de kilometri, dupa inca 3 klometri urmeaza unul cu 43, iar dupa inca 6 kilometri unul cu 52km. Nu mai intelegem nimic, si din pacate ultimul si cel mai demoralizant indicator se dovedeste adevarat.

Ajunsi pe Val d'Aosta.

Indicatoare derutante

Intre vii si munti inalti.

Nori spectaculosi la lasarea serii.

Ochim si un birou de informare turistica din Aosta, luam o mica brosura cu campingurile de pe vale, si ochim unul la care am vrea ajungem si continuam sa pedalam pe vale printr-un trafic mult prea aglomera petru gusturile noastre. Valea e geniala in schimb, cu varfuri de 2500-3000m ce se vad de pe fundul vaii, cu vii si cu mici castele ce strajuiesc pe promontorii din loc in loc. Aproape toate casele sunt facut din piatra, cu acoperisul facut dintr-un fel de gresie feliata care da foarte bine in poze. In schimb e si destul de mult de urcat, mai ales la sfarsitul unei zile destul de obositoare. Pana la urma ajungem pe inserate in camping, unde e in sfarsit racoare, avem si dus si cel mai important doar 60 de kilometri pana la poalele Mont-Blancului. 1740 kilometri sub roti, inca 60 de facut.

Valea Alba, in prag de Craciun.

2011-12-19T23:17:00.004+02:00

Mai multe poze aici.
Echipa: eu cu mine si cu io.

Sambata seara, dupa o zi petrecuta in Bucuresti, si in care am rezolvat destul de multe lucruri, incercam sa-mi aduc aminte exact ce facusem in dimineata respectiva. Si aveam intr-un fel reale probleme, desi nu se intamplase doar cu 10 ore in urma. Asta desi imi aduc minte zile petrecute la minte in urma cu ani de zile. Parca intr-un fel zilele petrecute intre patru pereti se scurg si sunt inregistrate altfel, asta pentru mine cel putin.

Duminica avea sa fie in schimb o zi petrecuta la munte. Intr-un fel perioada asta, cu zapada prea putina pentru schi si prea multa pentru alergat/catarat, si cu zile scurte mi se pare una din cele mai triste din an. Si desi an de an, avand in minte experienta de pe Seaca din Clai de acum 5 ani, iti spui ca nu perioada asta e cam nefericita pentru vai, pana la urma tot vaile parca raman cea mai interesanta. Mai cu saritori partial acoperite, mai cu ceva zapada ce trebuie data la o parte, asa cum ti-e dat sa le gasesti in ziua respectiva.

In schimb ce-mi place la nebunie in perioada asta e cerul, in zilele senine de decembrie, la fel ca in ultimele luni de iarna e de un albastru ireal in zilele senine, si duminica a fost una din zilele acestea. Planul de seara era sa merg cu Mike pe una din vaile usoare din Bucegi, una care sa nu aiba prea multe saritori in stare incerta. Mike in schimb s-a razgandit sambata seara si s-a hotarat sa ramana acasa, astfel incat am ramas singur. Nu ma plang, probabil va fi din nou tura lunara pe care o voi face impreuna cu gandurile mele.

Partea buna e ca fiind singur am ales varianta trenului. Si in mod suprinzator la CFR lucrurile s-au miscat putin inainte in ultimii ani. Mi se pare genial ca ai un tren care face 1h48 in Busteni, si cu care poti ajunge la 8 dimineata acolo. La fel si la intoarcere exista un tren care pleaca la 19:27 si care face tot in jur de 1h50. Poti lua bilete de la automate platind cu cardul, nu mai sunt cozi interminabile la ghisee, garniturile chiar merg incredibil de lin, pana in Busteni cel putin. Doar pretul e suficient de prohibitiv ca sa devina mai rentabil sa mergi cu masina daca sunt cel putin doua persoane.

Duminica dimineata e pustiu in Busteni, si ma dau jos din tren odata cu primele raze de soare care incep sa lumineze abruptul prahovean. Orasul e complet adormit, doar cativa mosi se agita putin pentru a mai face ceva cumparaturi inainte de a merge la biserica probabil. Pe sus pare sa fie ceva zapada, in schimb prin Busteni nici urma.Urcusul pana la verdeata trece fara evenimente importante, doar cu o mica ratacire in zona izvorului si putina balaureala pe niste poteci de animale inainte de a reintra in poteca. Zapada incepe brusc de pe la 1400m, destul de putina la inceput in schimb pe masura ce urc stratul incepe sa creasca. Am noroc si de urme se pare ca au urcat unii si cu o zi inainte si in mod suprinzator urmlele nu s-au acoperit peste zi.

Crucea, cu Caraimanul acoperit de zapada.

Terminand cu balaureala,ajungand din nou in poteca.

La verdeata urmeaza o scurta pauza de echipare, prefer sa imi pun coltarii de aici, chiar daca in portiunea initiala probabil mai mult o sa ma incurce. Nu inteleg in schimb cat de mare au avut pasul cei din fata, in unele portiuni urmele fiind sapata la o distanta considerabila una de alta. Arata genial peretele Vaii Albe , mangaiat din cand in cand de nori spectaculosi.

In dreptul saritorii Carnului ma despart de urme si o iau prin dreapta saritorii, pe unde se urca vara si pe unde am mai urcat si alte dati cand era ceva mai putin zapada. Asa ca pentru o mica bucatica imi indeplinesc si eu partea de sapat urme, si chiar cateva pasaje interesante unde trebuie sa sap putin dupa praguri si prize. La iesire reusesc sa-mi agat din nou din greaseala suprapantalonii, astfel incat aproape ii transform in pantaloni scurti si sus strebuie sa improvizez un fel de smecherie cu o bandana pentru a nu merge cu genunchiul dezvelit prin zapada. Nu-i nimic, suprapantalonii respectivi chiar si-au facut treaba, acum fiind a 4-a iarna de tarsaiala pe toate coclaurile (suntem fani gravity la capitolul shell-uri, avand 4 geci, un windstoper si o pereche de suprapantaloni).

Peretele Vaii Albe, incredibil de curat.

Si valea alba, nici cu prea multa nici cu prea putina zapada.

Castigand inaltime.

Partea mea la sapat urme.

Ajungand sus vad si pe unde au luat-o predecesorii, un set de urme venind direct de pe saritoare si un set putin prin dreapta saritorii. Mai sus e zapada aproape continua, cu exceptia saritorii mari pe care o ocolesc de data aceasta dupa urme prin stanga. De acolo din nou zapada continua pana sus, unde ajung la 3 ore dupa ce am plecat de la troita. In platou e soare dar frig, si mai multe grupuri care se plimbau pe triunghil format de Babele, Cruce si vf Omu. Am de ales intre Jepii Mari si valea Cerbului pentru coborare, si desi am fost pe valea Cerbului de o groaza de ori anul asta parca tot ma atrage mai mult idea unei plimbari pana la Omu.

Iola munte, cu improvizatiabandana/genunchi la inaintare.

Odata ce ies in platou incepe sa bata si vantul, si chestia asta cuplata cu temperaturile destul de negative ma face sa-mi doresc sa fi luat si cagula dupa mine. Improvizez cu alta bandana, si cu mici pauza de poze incep sa tropai spre Omu. Arata genial acele vazute dinspre releu, cu nori spectaculosi completand planurile spre podisul Transilvaniei. Drumul pana la omu in schimb merge destul de greu, pe platou trebuie sa muncesc si eu putin la urme, la fel si pe ultima portiune care urca la Cabana.

Ma intalnesc decat cu doi turisti inainte de Cerdac, singurii pe care aveam sa-i vad in ziua respectiva. La Omu din nou pauza de poze, pe aici nu mai bate chiar asa de tare vantul asa iau si o mica pauza de masa inainte de coborare. Coborarea merge bine in prima portiune unde era zapada suficienta, prost pe la mijloc si din nou bine mai jos unde dispare zapada. E fain ca daca e zapada suficienta, si de consistenta potrivita coborarea poate sa mearga mult mai repede iarna, pur si simplu arunci picioarele in fata si te bazezi pe zapada sa amortizeze.

Desert de zapada.

Acele intre toamna si iarna.

Omu.

Podoabe de gheata.

Munte si campie.

La intrarea pe valea urzicii s-au aciuat ceva vietati, se auzea un schelalait de la intrarea vaii si erau o groaza de urme un jur, astfel incat ma face sa ma gandesc daca e cumva o lup/lupoaica. Lupi pana acum nu am vazut in muntii nostrii, si chiar sunt curios daca exista in Bucegi. Pana la urma nu sunt chiar atat de curios sa aflu pentru a investiga vizuina, asa ca pornesc mai departe. In curand se lasa si noaptea, si dupa cateva redresari spectaculoase pe gheata trec la frontala, si la un ritm mai alert in speranta de a prinde trenul care credeam ca e la 18:27. Pe forestierul ce venea dinspre Gura Diham trec la un fel de alergare/mars pana la gara, chestie care ma face sa ma gandesc la armata si la antrenamentele de alergare/marsaluit pe care ar fi trebuit sa le fac daca era ceva mai tanar. Imi pare bine in gand ca nu am prins chestia asta, si ca nu a trebuit sa pierd un an din viata in armata.

Odata ajuns la gara imi dau seama ca trenul e abia la 18:48, asa ca am timp suficient sa-mi iau loc, sa-mi iau ceva de-ale gurii, si sa ma duc in zona peronului in care ar trebui sa ajunga vagonul. In tren din nou ma bucur de lucruri pe care nu am putea sa le faci in masina, mananc in voie, citesc si spre sfarsit inchei cu un pui de somn inainte de a intra in Bucuresti.

Bike.Climb.Bike ziua 13

2011-12-14T23:48:00.000+02:00

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

Ne trezim dimineata tarziu, astazi suntem lenesi si nu prea ne vine sa ne grabin nicaieri, pana in Courmayeur ar trebui sa mai fie cam 250 de kilometri iar noi mai avem cam 3 zile pentru a ajunge acolo, si 4 zile pana cand ar trebui sa ajunga pachetul cu tot echipamentul de catarat. Dimineata e o dimineata senina de vara, prin camping se alearga o groaza de copii ai caror parinti au venit sa-si faca concediul anual aici. Unii sunt din olanda/germania, vorbesc limbi diferite si totusi se alearga si se inteleg cum numai copii pot sa faca.

Genial inotul in laculetul acesta.

Poza cicloturistica la Lecco

Dimineata profit si eu de lacul pe marginea caruia e asezat camping-ul, si inot putin in dimineata asta. Desi e o zi calduroasa de vara apa nu pot sa zic ca e foarte calda, si contactul initial nu e prea fericit. Totusi incet incet ma obisnuiesc si dau cateva ture pana in mijlocul lacului. E un sentiment interesant sa inoti intr-un lac care e chiar la poalele muntilor, sa te uiti la linia apei si sa vezi cum rasar muntii fix din marginile lacului. Iar apa e foarte curata, mult mai curata decat in orice lac de la campie.Pana la urma vine totusi timpul sa plecam, si inainta spre Lecco-ul propriuzis pana unde mai avem 2-3 kilometri. De aici trebuie sa mergem spre Commo, alt orasel situal langa un lac de munte. Culmea e ca lacurile sunt conectate in amonte, dar in portiunea finala sunt despartite de o muchie muntoasa destul de inalta. Ne facem si cateva poze aici, e chiar faina lumina in orele acestea ale diminetii.Pana la urma dibuim si un judetean care ne duce usurel spre Commo, nu e nici mult de urcat nici de coborat astfel incat ajungem pe nesimtite.

Nu trecem chiar prin Commo, ci prindem un alt judetean care merge spre Varesse. Initial nu pareau sa fie prea multi kilometri, dar au trecut mult mai greu, combinatie dintre caldura zilei si delusoarele pe care le-am tot sarit facandu-si simita prezenta. Si in acelasi timp mi se pare foarte aglomerata partea aceasta din Italia, practic mergem din orasel in orasel si din satuc in satuc, fara nici o intrerupere cu o padure sau cu un spatiu verde. Ulterior cand am cautat informatii despre Varese am descoperit ca e una din celemai aglomerate provincii italiene, cu o densitate de 700 de locuitori pe metru patrat (faceti comparatia cu un judet din romania unde probabil densitatea medie e pe la 100 de locuitori pe metru patrat).Varese in schimb e dragut ca oras, si ne invartim putin prin centru cautand biroul de informare turistica. Ne pricopsim si aici cu ceva informatii, nu foarte utile pentru ca in 15 kilometri si ar trebui sa cautam urmatorul birou de informare turistica pentru mai multe informatii.

O biserica cu vestigii din secolul V, pe drumul spre Varese.

Tot in Varese mancam si cea mai buna inghetata pe caream mancat-o pana acum in calatoria noastra, Mihaela se dialogheaza cu un mosulet putin cam ramolit, eu incerc sa aflu informatii de la un politist de la iesirea din oras, astfel incat in curand suntem in drum spre Sesto Calente, alt orasel cu un laculat langa el. Pe drum gasim si prima padure pasune dupa 40 de kilometri de satuce si orase, si ne dam seama ca s-ar putea sa fie cam problematica gasirea unui loc de cort in seara asta.Sesto Calente (care mie tot imi suna in minte a Sesto Caliente, si probabil dupa el am tot intrebat oamenii pentru informatii, ei corectandu-ma promt) chiar aduce putin cu un orasel din Mexic, cu o strada principala extrem de larga cu magazine destul de departate de drum. Are si un centru vechi, doar ca ajungem prea tarziu pentru a prinde biroul deschis, astfel incat recurgem la metoda deja consacrata, respectiv intrebam un cursierist. Nenica e foarte prietenos ca de obicei si ne lamureste care sunt cele doua variante pentru a ajunge in Borgonamero.

Studierea hartii, dupa o binemeritata inghetata, in Varese.

Noi nimerim prin Arona, alt orasel pe malul lacului care imi aduce aminte de zona din jurul lui Laco di Garda si care nu pot sa-mi zic ca-mi place prea mult. Pana in Borgonamero avem de sarit o muchie, unde speram si si gasim o pajiste/padure unde sa putem sa punem si noi cortul. Nimerim pana la urma un loc verit, intre o mica padurice si un lan de porumb. Singura problema e ca e plin de tantari, lucru pe care il descoperim binenteles dupa ce punem cortul. Se lasa si seara si atacul tantarilor se inteteste, astfel incat ne refugiem in cort de cohortele tanteresti.

Cortul nostru are pe interior in proportie de 50% un fel de plasa fina, buna pentru ventilatie si suficient de deasa cat sa nu permita nici unui tantar sa intre, dar chestia asta oferea un acelasi timp si o modalitate de scoate limba la zecile de tantari care probabil salivau cu gandul la noi. Sincer asa tintarime am mai prins o singura data, respectiv in primavara in Delta cand am pus cortul pe un mic petic de pamant in mijlocul stufului. E chiar intesant in schimb sa stai in cort si sa-i auzi cum bazaie in jurul cortului, si in general adormi cu speranta ca nu va trebui sa iesi noaptea sa rezolvi diferite problem existentiale.

Sfarsit de zi.

Bike.Climb.Bike ziua 12

2011-12-13T00:55:00.000+02:00

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

Prima zi in care am balaurit prin Italia adevarata, nu pe piste de biciclete facute pentru comoditatea si placerea cicloturistilor, ci Italia aglomerata, plina de masini, calduroasa si prafuita, cu orase care se intind pe zeci de kilometri. Intr-un fel la ceva de genul acesta ne asteptasem de cand intrasem in Italia, dar vreme de 3 zile am avut norocul sa dam de o pista de biciclete care ne-a ajutat foarte mult.

Dimineata incepe cum nu se poate mai bine, cu noi strangand cortul pe care descoperim ca l-am pus langa un drum judetean, intre cimitirul orasenesc si un santier in constructie. Intram inapoi in Desenzano, incercand sa gasim pista de biciclete care merge spre Brescia, dar reusim din nou sa o pierdem. De fapt aici pistele de biciclete nu sunt piste in adevaratul sens al cuvantului, si mai mult un fel de trasee ciclabile, care merg in marea partea a timpului pe strazi. Pana a urma renuntam sa cautam pista de biciclete, si ne hotaram sa pornim direct spre Brescia pe acelasi drum pe care ajunsesem in Desenzano cu o seara inainte. Seara era chiar liber, in schimb acum dimineata a plin de masini si de tiruri.

Moralul e inca sus totusi, dar incepe sa scada vertiginos pe masura ce vremea incepe sa devina din ce in ce mai calduroasa. E ora 8 si murim deja de cald. Si atmosfera e neclara, incinsa de caldura si plina de praf. De fapt e foarte interesant cum pe masura ce inaintezi spre sud se schimb destul de mult lumina. Sigur poti sa ai si in sud zile clare cu lumina faina, dar sincer cred ca sunt mult mai putin decat in parte de nord a continentului.

Totul a mers bine pana cand drumul judetean pe car mergeam a trecut printr-o serie de 2-3 tunele destul de lungi. Pe scurt tunelurile au fost absolut groaznice, un fel de iad pe pamant pentru cicloturisti. Un adevarat infern, plin de caldura zgomot, claxoane ale tirurilor, bucati de sosea pe care se lucra, gaze de espament. Culmea dupa ce trecem de tunele si ne apropiem de Brescia ajungem si intr-un punct in care drumul pe care veneam se transforma intr-o autostrada. Singura varianta e a incerca sa traversam un fel de intersectie/brete.
Cam asta a fost unul putinele din tura asta in care mi s-a luat, stand pierduti pe langa biciclete incercand sa traversam o stada de doua benzi pe care veneau camion dupa camion. Cu ocazia asta ne-am reconsiderat si parerile despre ce inseamna cu adevarat trafic aglomerat, chiar e la cu totul alt calibru fata de romania. Sunt mult mai multi, au mult mai multe masini si se agita si mult mai mult. Dupa vre-o 10 minute de stat gasim pana la urma o varianta si intram pe o alta bretea, ne invartim putin pana cand nimerim pe un drum ce pare sa mearga in directia Bresciei

Brescia incepe, la fel ca toate orasele italiene mai maricele cu 10 kilometri inainte de centrul orasului. Oricum tinta e sa ajungem la biroul de informare turistica din Brescia pentru a afla ce piste de biciclete exista pentru a merge mai departe. Pentru mine nu conteaza cat de multe sunt, puteau sa se invarta si incerc din partea mea dar dupa experienta de dimineata strazile statele ale lor nu mai sunt o optiune.

Si mergem pret de 10 kilometri prin suburbiile Bresciei, pana cand ajungem in cel din urma sa ne apropiem de centru, aici ne descurcam mai cu un indicator, mai cu o intrebare si ajungem la biroul de informare turistica din centru. In drum vedem in centru si o penalitate pe nume de "Bar Romanesc", de unde rasunau manelele si in fata caruia statea un nenica cu burta afara din tricou si cu lantul gros la gat.

Totusi centrul arata chiar bine, cu strazi stramte ce probabil sunt in forma actuala de o groaza de ani, intr-un fel mi-ar place sa ma invart si sa pierd vremea pe jos prin centrul orasului pret de o zi, cu bicicleta e mult mai incomod si nu prea merge.O conving totusi pe mike sa ne invartim putin cu biclele sa vedem macar cladirile principale.

Prin centrul Bresciei.

De la biroul de informare turistica aflam si de o pista de biciclete care merge intr-o directie oarecum potrivita, respectiv spre Lago di Iseo, pana unde sunt cam 35 de kilometri. La biroul de informare turistica aflam si care e mersul lucrurilor cu pistele de bicicleta din Italia. Ele nu sunt piste in adevaratul sens al cuvantului, si mai degraba rute ciclabile care te plimba prin zone mai putin circulate si mai pitoresti. Tinand cont de experienta de azi dimineata pare sa fie varianta castigatoare, chiar daca dupa indicatoarele rutiere distanta era cu o treime mai mica. Dupa tipicul dezorganizat al italienilor in schimv fiecare mica provincie stie doar de rutele ciclabile de pe teritoriul ei, astfel incat pentru a afla continuarea pistei trebuie sa cauti primul birou de informare din urmatoare provincie.

Spre Iseo.

Din partea frumoasa a zilei.

Luam si o mica pauza de masa in Brescia, intr-un mic parculet prafuit dintr-o suburbie, dupa care continuam sa pedalam printre suburbii si drumuri de tara spre Iseo. Ruta ciclabila e chiar faina, de fapt in comparite cu traseul din primele ore ale diminetii e chiar foarte faina. Pe aici intr-un fel e chiar genial sa mergi cu bicla, chiar daca faci mult mai mult ca timp, dar macar locurile sunt faine si pitoresti. Mi-au placut ultimii kilometri inainte de Iseo cand mergeam printre laculete etajate pe unde erau amenajate si un fel de trasee tematice.
Iseo, un alt lac de multe mai mic decat Lago di Garda, cu o un mic orasel vechi si pitoresc situat in locul in care pleaca un mic raulet din lac. Trecem de 3 ori pe langa biroul de informare turistica fara sa-l vedem, pana la urma il bunghim si imi exersez din nou italiana de balta si plec bine lamurit si cu un set de 3 carticele care explica cam toate rutele ciclabile din provincia respectiva. inca 25 de kilometri pana in Bergamo, al doilea oras mare prin care ar trebui sa trecem astazi.

Pedaland printre vii.

Moment de relaxare pe malul lacului.

Aici ruta ciclabila are mai multe variante, iar noi o alegem pe cea care ne duce in mod nefericit pe un single-trail cu multe pietre ce urca si coboara destul de mult. Pe mtb-uri si fara coburi ar fi fost foarte fain , in schimb asa impingem la ele cu spor in momentul in care panta devine prea abrupta. Cu 18 kilometri inainte de Bergamo ne hotaram sa parasim pista, care de acum inainte merge ca pisu boului, si o scurtam pe un drum judetea/national de-al lor. Pe aici dam si peste un nenica cu cursiera, care ne lamureste pe unde trebuia sa o luam mai departe, merge cu noi vreme de cativa kilometri, timp in care ma tot dialoghez cu el despre vrute si nevrute.

Push-bike

Venim din Romania si venim pe bicicleta de acolo, fata de langa mine e sotia mea (Mike nu prea si-a exersat italiana de balta tura asta), asa e ea mai tacuta, pentru a ajungem in bergamo tineti drumul pe care vi-l arat pana la capat, vremea o sa fie faina urmatoarele zile, ar fi bine sa mergeti pe langa lacuri si sa evitati Milano, drumurile in italia sunt foarte aglomerate in perioada asta in care toata lumea in concedii, in lecco gasim si camping. Toata discutia fiind purtata din mers pe biciclete. Una peste alta sfaturile lui nenica chiar ne-au ajutat foarte mult, si in ziua respectiva si in zilele urmatoare

Bergamo, din nou pauza de alimentare la un supermarket. Ca o chestie interesanta cu supermarket-urile din italia e ca tot raionul de fainoase e dublu ca dimensiune fata de cum e pe la noi, iar chestiile din cereale integrale sunt la mare rang. Cam trist cu fructele in schimb, sau mai degraba depinde ce nimeristi. Si au niste biscuiti geniali. In Bergamo ne invartim foarte putin prin centru incercand sa apucam drumul spre Lecco, incercand sa descurcam indicatoarele care incercau sa ne pacaleasca sa intr-am pe o bretea cu regim de autostrada. Deja ne-am obisnuit sa intrebam fara nici o jena pe oricine pe strada. Bergamo mi-a placut mai mult ca Brescia, poate si pentru ca l-am nimerit pe inserat, si ne-am lasat oarecum purati de traficul mai lejer care traversa orasul. O groaza de oameni pe scutere pe aici, partea e buna e ca atunci cand stai la stop mai ai cu cine sa te dialoghezi si de la cine sa ceri informatii.

Peace, in Bergamo.

Din Bergamo pana in Lecco mai sunt 25 de kilometri, si cum am plecat pe inserate din Bergamo mike e convinsa ca o sa ne prinda noaptea pe drum, si ca va trebui sa gasim iar un loc mai putin fericit de pus cortul, la fel ca in seara anterioara. Eu cu optimismul caracteristic sunt convins ca vom ajunge inainte de a se lasa intunericul si ca vom gasi si un camping fain pe malul lacului pana atunci. Uitasem sa mentionez si norii unei furtuni de vara care incepeau sa intunece cerul spre Lecco. Contrar asteptarilor de data asta optimismul meu a fost mai aproape de realiate, astfel incat lasarea noptii ne gaseste punand cortul intr-un camping dragut pe malul lacului inainte de Lecco.

Aici rezolvam si probleme cu incarcarea dispozitivelor electronice, respectiv kindle-uri si telefoane, mike profita de wifi si mai pune ceva postari pe blog, eu ma dialoghez cu un danez venit singur cu bicla din Danemarca lui. Omul a avut acelasi soc legat de trafic in momentul in care a intrat in Italia, avand aceleasi experiente neplacuta cu tunelele la traversarea Alpilor. Cu ocazia asta ii donam si hartile cu routele ciclabile din provinciile prin care am fost. Initial voiam si o baie in lac, dar furtuna incipienta ma descurajeaza astfel incat o aman pentru dimineata, dar una peste alta a fost o incheiere foarte fericita a unei zile ce incepuse groaznic.

Ziua asta, la fel ca si zilele urmatoare sunt destul de sarace in poze, pe de o parte pentru ca ochiul meu nu a vazut foarte multe lucruri care sa se merite pozate, pe de alta parte pentru ca nici lumina nu a fost foarte potrivita pentru poze.

Concediu extins de 1 decembrie, in Cernei-Mehedinti

2011-12-09T08:16:00.001+02:00

Din nou mike a fost putin mai harnica si a terminat rt-ul din weekend cu mult inainte de a-l incepe macar, astfel incat il preiau si eu, cu mentiunea ca macar pozele au fost facute de mine.

Link catre mai multe poze.
Link catre pozele lui cristi.

Toate-s vechi, frumoase-s toate-Cernei Mehedinti

Daca in urma cu 3 ani, petreceam un 1 decembrie alb, punand prima oara schiurile de tura in picioare in Calimani, acum nici gand de zapada. Dar nu e nimic, zilele se anunta frumoase si insorite si trebuie sa ne cautam un loc frumos si uscat pentru acest mini-concediu. Am ales Cernei-Mehedinti, niste munti de care pana acum 2 ani nici nu stiam, care nu intrau pe atunci in aria noastra de interese (erau prea mici pentru aspiratiile noastre inalte de atunci). Din 2009 de cand am facut cunostinta am revenit de 4 ori in Cernei-Mehedinti, primavara sau toamna, incercand sa evitam aglomeratia din zona Herculane din timpul verii. I-am gasit de fiecare data diferiti dar furmosi in felul lor, fie intr-un festin de culori tomnatice, fie abia trezindu-se la viata, cu iarba verde si cu firul scurt, serband un Pasti de suflet, fie plin de flori, intr-o simfonie de miresme descoperite in ritm de maraton, iar acum acoperiti de frunze, adormiti sub piolta galbena si ruginie, pustii, sobrii sau calzi in functie de ora din zi si de miscarile soarelui pe cer.

Ne-am asternut la drum doar 4 oameni: Eu, Radu, Em si Cristi si plecam relaxati, fara asteptari prea mari. Avea sa fie un weekend lung, plin de plimbari, cu mese bune, foc si somn mult.

Idei de trasee aveam suficiente, dar pana la urma ne-am intors in mare parte pe poteci deja batute, lasand noutatile pe alta data.

Sub lumina calda a soarelui de toamna.

Em si Cristi discutand ale gps-urilor probleme.

Astfel joi pe la pranz am facut bagajele si am pornit urcarea spre Crovuri, via Poiana Beletina. Avea Radu un pitic ce-l tot stresa de mai bine de 1 an de zile si care vroia sa doarma cu cortul in crovuri, asa ca am pornit incarcati cu de toate sa biruim urcarea pe Faeroaga Tamnei (marcaj CR-traseul incepe din Valea Cernei, km 19-21, este o parcare amenajata cu masa si bancute pe partea stanga). Ne oprim repede din avant cand constatam ca si pe aici este seceta mare, si ne facem probleme ca nu o sa avem apa de baut, asa ca mai punem la pachet si o sticla de Cola. La primul izvor, intr-adevar nu era apa deloc, dar la cel de-al doilea, chiar aproape de iesirea din padure, de sub salase, am gasit apa si ne-am facut provizii. Data trecuta am coborat pe aici, direct din Crovul Mare, dar acum aveam timp suficient si hotaram sa facem un ocol prin Poiana Beletina. Citisem despre ea prin blogurile lui Alin si ale Gianinei si aveam cu noi si un track asa ca nu ne-a fost greu sa ajungem acolo. In plus nici nu am avut nevoie, deoarece chiar daca poteca nu este foarte bine marcata, ea este totusi clara si implica zero balaureala fata de experienta recenta de pe Coltii Cremenii. Dam peste cateva salase de vara, innotam printr-un ocean de frunze cazute, nimerim intr-un camp de lapiezuri ce precede Poiana Beletina, ne bucuram de liniste (caci toata ziua nu am intalnit picior de om) si de soare...ultimile raze inainte sa coboram dupa muchie. Ne oprim in Crovul Mare, fiecare inarmat cu un brat sanatos de lemne, de esenta tare, cu care planificam sa indulcim frigul ce va urma. Dupa ce ne instalam sub unicul brad ramas in picioare si emitem teorii asupra cauzelor pentru care restul copacilor zac trasniti la pamant, Radu porneste focul si ne strangem toti 4 ca sa dam cep sticlei de Cola, sa ne imbracam atat pe exterior cat si pe interior si mai ales sa gatim...A fost de departe cea mai proasta masa mancata in excrusia asta. Am inceput cu niste supa la plic, instant, din aceea cu fideaua separat si gustul separat (sub forma unui praf dizgratios, ce amintea de boia) cu o aroma chimica unica...singurul atuu-era calda.

Frunze miscatoare.

Poiana Beletina, "Flat as a pankake"

Siluete de turisti cocarjiti de bagaje.

Apoi am continuat cu o specialitate olandeza adusa de Em-supa de mustar, cu gust de pasta de cremwusti. Super festin, ce pot spune...Apoi am pornit plasma si am tot privit la ea vreo 4 h, discutand si filozofand si de fiecare data stau si ma mir cat de mult putem filozofa, desi pare ca stim totul despre noi dupa atatia ani impreuna.

Dimineata pornim mai departe la drum prin crovuri, lasand in continuare poteca spre Izverna ascunsa in necunoscut pentru noi. Servim micul dejun la soare, deasupra Poienilor Porcului (I, II si III) si poposim mai mult in Crovul Medved unde caut cu Em poteca ciobaneasca ce coboara spre Valea Cernei, inspectam fantana din Crov care are apa destul de curata caci a stat mult la decantat si mica stana din apropiere. Soarele e sus, e cald si placut si mergem la tricou in luna lui Mos Craciun.Cel mai mult imi plac Crovul Mare si Crovul Medved, asa adanc cum este si inchis pe toate partile, un amfiteatru natural, cu trepte de piatra, cu fund de iarba, in care sunt imprimate, minelar, trecerile oamenilor si popasul vitelor. Urcam pe drum cunoscut spre Varful Pietrele Albe si privirea de data asta imi este parca mult mai mult atrasa de satele de peste munte, caci acolo este un teritoriu nou, necunoscut, ce merita explorat candva...poate pe bicicleta, poate pe poteci doar de oamenii locului stiute care duc totusi in niste locuri extraordinare.

Prin crovuri.

Privindu-le putin de sus, cu putin inainte de Medved.

Copacul si turistul.

Oglinda noastra.

Un scaun natural, ce ne da un prilej extins de poze.

De pe Varf urmam muchia si cu ajutorul GPS-ului gasim si marcajul BR in cautarea caruia am pornit si aucm 2 ani de zile insa pe atunci de jos in sus. Fiind inca o urma de poteca, parcursul este mult mai usor si coborarea mai rapida, astfel incat coboram cu spor si ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Poiana Tasnei. Ne grabim caci vrem sa prindem cheile Tasnei pe lumina, pentru ca Nasu sa aiba ocazia sa isi exprime talentele fotografice. Alaturi de Crovuri, Cheile Tasnei sunt un alt loc drag mie din muntii Mehedinti, si foarte pitoresc as putea spune. Am fost de 3 ori pe acolo si de fiecare data am pasit cu drag pe acea poteca, cu inima si mintea deschisa, minunandu-ma de locurile frumoase, de fiecare cot, de fiecare trecere a raului etc. Sunt locuri de care nu ma plictisesc, sunt locuri pline de detalii in care am ascuns ceva din mine, amintiri, priviri, prieteni, sentimente. Si a le vizita este pe de-o parte prilej de aduceri aminte, iar pe de alta parte, prilejul unui bun exercitiu de observatie caci mereu in fata aparentelor se ascund lucruri deosebite, sau idei noi, propuneri de ture, curiozitati. Astfel acum gasim in drum un imbietor anunt ciobanesc, scris caligrafic si cu vorbe atent alese, ce ne invita la o masa buna, si ne imbie cu niste produse traditionale, dar se pare ca am ajuns prea tarziu caci pe munte totul e pustiu si rece...Ne dam si noi seama cand soarele ne fuge printre degete si lasa in urma o atmosfera usor glaciala si un pamant inghetat. In inima cheilor, stranse intre pereti e si mai frig. Apa curge pana la Moara Dracilor iar apoi usor usor, dispare, poate secata, poate intra sub pamant. Lasa in urma o albie prafuita si despuiata, un drum fara rost. Radu si Cristi raman mereu in urma asa ca eu si Em avem ocazia sa tragem in voie de timp. Ajungem la punctul de belvedere de la intrarea in padure, exact la fix pentru apusul de soare si coboarea merge agale, rumegand cu Radu planuri pentru ziua urmatoare.

In postura de turist cutezator.

Pe pietrele albe.

"Noi ciobanii"

Nu stiu cine erau ciudatii astia din partea de sus a pozei.

Mici baraje de frunze.

Il pino negro di banato.

Semne ale iernii.

Sfarsit de zi relaxant.

Avem o multime de destinatii din care sa alegem. Pe de-o parte ne-ar face placere sa exploram destinatii noi din muntii Mehedinti (Vf lui Stan sau un traseu de 7-8 in circuit care sa includa si vf Domogled) dar perspectiva unei zile frumoase si insorite in Cernei este atat de atragatoare. Nu e timp pentru intregul traseu de la maraton dar reusim sa combinam intr-o ruta nici lunga, nici scurta, multe locuri care ne-au ramas agatate de suflet. Planul nostru suna cam asa: Motel Dumbrava-Bisericuta din Dobraia- Vf Arjana-Saua Ciumerna-Inelet-scarile de lemn-Valea Cernei km 19.

Norii care se perinda pe deasupra noastra.

Profitand de proaspatul marcaj de la maraton/semimaraton.

Pregatiri de iarna.

Asa ca dimineata, cand inca soarele nu incalzea padurea si asfaltul rece din Valea Cernei, cu un echipament minimal fata de rucsacul din zilele anterioare, incaltati cu adidasi, pornim la deal spre Dobraia...cautam caldura soarelui. In locul lui insa ne intampina cateva picaturi de ploaie, dar hotararea noastra nu se zdruncina cu una cu doua...Curand vine si caldura, dar din interior. Ne bucuram de linistea potecii...a trecut 1 decembrie si nimeni de pe aici nu pare sa fi observat acest lucru, sau sa fie entuziasmat de acest lucru. Oamenii isi traiesc viata de zi cu zi, capitele de fan din recolte mai vechi sau mai noi asteapta neclinte iarna, animalele lasate libere la pascut profita de ultimile zile insorite pe coastele sudice. La prima vedere viata de aici pare oarecum romantica dar cred ca este una grea. Pamantul produce fan si o bruma de legume...Animalele sunt singura avutie a oamenilor de aici care totusi traiesc mai mult si mai sanatos in aceasta lume paralela de cea a oraselor. In fond fiecare isi poarta crucea asa cum i-a fost dat si rar oamenii sunt multumiti (unii de prea multa poluare si aglomeratie in orase, altii de prea multa singuratate in creierii muntilor si tot asa). Alegem sa urcam pe Arjana, prinzand o muchie lunga si innierbata ce pleaca din drumul spre Bolgaltin (zona Izvor Poiana Lunga), pe care descoperim un vechi marcaj BR si o urma de poteca. Nu suntem singuri pe acest drum caci inaintea noastra se mai profileaza 3 siluete, care au aceeasi destinatie.
Dar Muntii Cernei nu sunt deloc niste munti aglomerati, nici macar acum, in acest weekend prelungit...Imi inspira chiar ceva arhaic, ancestral, populati pana pe la 800-9000 m, cu case imprastiate pe terase, cu zgomotul gospodariilor, cu firicelele de fum ce ies prin cos si se estompeaza in aer. Insasi drumul spre Arjana, e aproape o miniatura de poteca, varful aminteste de o Piatra Craiului tocita, dar ascunde frumusete si magie, poate tocmai prin izolarea aprenta de tot si de toate, poate tocmai prin faptul ca esti undeva deasupra tuturor, detasat, privind viata cu alti ochi, mai buni, mai intelegatori, contopindu-te cu natura, intelegand si iubind locurile asa cum le-a lasat Dumnezeu. Sunt locuri unde poti cu usurinta sa uiti de tine si sa uiti de rautate, barfa si restul, sa intelegi ca viata pe care o duci e mai buna decat te astepti si sa inveti oarecum din exemplul oamenilor frumosi si harnici ce traiesc aici.

Ulita copilariei pentru oamenii locului.

Privind spre Cernei.

Arjana.

De pe Varf coboram in Saua Prislop unde revedem 2 copaci de poveste, despre care am mai scris si in RT-ul de Pasti si avem ocazia sa descoperim si ce se ascunde dincolo de Saua Prislopel, caci vom continua sa tinem muchia, pana vom putea cobori comod si cu putin efort in Saua Ciumerna. Deja poteca de la maraton se vede in stanga noastra, iar de pe varful Cusmita avem o panorama completa asupra Muntilor Mehedinti. Acum dupa ce am umblat ceva mai mult pe traseele de acolo peisajul, muchiile, vaioagele, incep sa ni se descifreze mai clar si peisajul prinde sens.

Din Saua Ciumerna incepem lunga traversare si apoi prindem piciorul imadurit ce coboara spre Inelet. Acum nu prea e loc de alergat pe aici, caci mormanele de frunze moarte cazute chiar in poteca ascund capcane nebanuite. Iar de alergat am alerga doar de dragul miscarii, caci de grabit nu ne grabim nicaieri...Dovada ca ne si oprim des si ne facem de lucru printre frunze, pe care le descoperim calduroase ca un sac de dormit.

Coborand spre Inelet

Sfarsit de zi.

De la un punct, ne despartim, Radu pleaca pe traseul de la Maraton, alergand spre Dobraia, iar noi plecam spre Scarile de lemn, ca sa ne satisfacem si aceasta curiozitate. Pana acolo insa pasim impreuna cu cei ai locului de niste drumuri inguste si prafuite...Seceta e mare si pe aici, potecile si-au pierdut din consistenta si “scuipa” parca si pietrele afara...Pasii nostri si copitele cailor starnesc praf in urma si cand cu un ziua buna, cand cu un Doamne ajuta, trecem de scoala si ajungem la biserica, unde facem brusc dreapta pe un picior innierbat ce coboara spre Valea Cernei. Intelegem curand de ce oamenii de aici traiesc cu dragoste de Dumnezeu si de ce exista atatea semne pe drumul nostru. Poate poteca si scarile par usoare pentru niste excursionisti ca noi, dar cand te gandesti ca pe aici trec deopotriva si femei si copii si oameni batrani, atunci cand te gandesti ca bolnav fiind nu ai decat o lunga si alambicata cale de a ajunge la asfalt, atunci intelegi ca viata aici nu e doar poezie si intelegi ca religiozitatea oamenilor este singura ceritudine pe care o au intr-o societate care i-a uitat in timpul lor imemorial. Drumul de 6-7 km pe asfalt e un bun prilej de a medita la toate acestea, cand gandurile se contopesc cu noaptea, cand pana si drumul se linisteste, cand ajungi sa te simti un drumet bucuros cand dupa ultima curba lumina motelului sclipeste vesel in noaptea neagra si cand o cana de ceai iti incalzeste sufletul.

In ultima zi nu facem decat sa urcam pana la Crucea Alba si sa ne plimbam putin prin Herculane. Indraznesc sa spun ca nu ne-am plimbat prin statiunea din 2011 ci prin mica statiune din 1887. Aveti sa ma intrebati ce s-a intamplat atunci...Nu s-a intamplat nimic, l-am ales ca un an intamplator, dar era un an in care mai toate cladirile erau noi, moderne, in care statiunea emana viata...Acum am luat la pas si am avut timp sa lasam ochii sa alunece peste inscriptii vechi si sterse dar si peste minunile lumii moderne care nu se armonizeaza deloc cu locurile.

Drumul spre casa nu e nici lung si nici greu, caci fiecare am plecat mai impliniti din Valea Cernei...Si eu si Radu stiu ca ne-am promis ca vom reveni aici sa descoperim alte locuri pline de magie in acesti munti frumosi , cu locuri deosebite dar cu oameni simplii....niste munti plini de autenticitate as putea spune.

Trasee si marcaje:

Traseu 1-Muntii Mehedinti: Valea Cernei(km 20 )-Foeroaga Tamnei (CR)-Poaiana Beletina (vechi marcaj TA)-Crovul Mare(CR)-Crovuri-Vf Crucea Alba(PG)-Poiana Tasnei (initial PG si apoi vechi BR, apoi din nou PG)-Motel Dumbrava (CA)

Scurta descriere:

Din Valea Cernei km 20 (loc de popas cu mese si bancute) prindem marcajul CR bun, ce urca prin padurea de foioase pe o viroaga uneori secata, alteori cu apa. Trecem de 2 izvoare amenajate, unul mai mic si unul mai mare, si inainte de a iesi in padure in momentul in care poteca face brusc dreapta, apare marcajul TA, si o sageata albastra stearsa. Urmam poteca bine conturata si trecem pe langa o serie de salase de vara, sarim o muchie, coboram pe partea cealalta si ajungem in curand intr-o zona cu grohotis si pietre mai mari, care precede Poiana Beletina. Marcajul se termina in Poiana Beletina, unde ne orientam spre dreapta, cautand un marcaj relativ proaspat CR, care ne va conduce in 20 de min deasupra Crovului Mare.Coboram liber in Crov unde regasim poteca marcata cu CR pe care am parasit-o initial si care vine din dreapta din Valea Cernei, si poteca marcata tot cu CR care merge la stanga spre Izverna (sageti pe un bolovan mare). Crovurile sunt marcate cu un marcaj relativ nou PG care poate se produca ceva confuzie avand in vedere ca pe hartile mai vechi cu acelasi marcaj era desenat un alt traseu care traversa poienile si salasele de sub Crovuri (dinspre Valea Cernei). Din ultimul crov marcajul PG ne conduce pe Vf Pietrele Albe (exista si alte variante de a urca pe varf).Pe varf putem regasi si un vechi marcaj BR. Marcajul nou PG continua pe muchie spre sud, dar este greu de urmarit pentru ca isi schimba des directia (cand pe stanga muchiei, cand pe dreapta). Noi ne putem mentine pe muchie aprox 45de min, si vom putea identifica inca din departare un picior masiv si impadurit care coboara spre SE si unde exista vechi semne BR si o poteca (nu stim inca unde a disparut marcajul PG, probabil l-am pierdut in padure, inainte de a ne cobori pe picior). Desi incepem sa coboram pe picior, poteca ne va purta putin spre dreapta si vom pierde cu rapiditate diferenta de nivel, urmand sa ne scoata din nou, mai jos in poteca marcata mai demult cu BR si acum remarcata cu PG (este literalmente o nebunie cu marcajele). S-a marcat fara sa se puna niciun fel de placute/stalpi, panouri informative etc. iar marcajul PG nu se potriveste cu cel din harti.

Ulterior poteca este clara(marcaj PG +vechi BR) prin padure, se coboara un hornulet, se trece pe langa o stana si se intersecteaza in Poiana Tasnei, marcajul care vine din stanga de la Balta Cerbului. Coboram prin Cheile Tasnei (marcaj CA bun) pana la Motel Dumbrava.

Timp (aproximare personala): 8-10 ore

Traseu 2: Motel Dumbrava-Biserica Dobraia-Izvor Poiana Lunga (PR)-Vf Arjana-Saua Prislop (BR)-Vf Cusmita-Saua Ciumerna (nemarcat)-Saua Ciumerna-Inelet(PR)-Scarile de lemn-Valea Cernei (km 19)(nemarcat).

Marcajul PR este foarte bun, fiind finalizat anul acesta de cei de la Alternative Timisoara in vederea Maratonului. Din drumul care pleaca de la Biserica din Dobraia si merge spre Bogaltin, se poate admira cu usurinta Arjana si se poate identifica o muchie prelunga si innierbata care urca spre varf. Muchia incepe chiar din drum, undeva in zona Izvor Poiana Lunga. Initial este doar o urma de poteca,dar mai sus, aceasta devine putin mai clara si apar si primel semne de marcaj sters BR. Urcusul pe Arjana implica putina catarare elementara (nimic mai greu ca in Piatra Craiului). De pe Arjana, coboram, initial fara marcaj, urmand sa il regasim la intrarea in padure (BR). Marcajul ne conduce pana in Saua Prislop unde se intersecteaza cu marcajul TR. Noi continuam spre Nord, mentinandu-ne pe piciorul innierbat (de pe care se vede poteca de la maraton), urcam pe vf Cusmita si apoi coboram in Saua Ciumerna. Din Saua Ciumerna regasim marcajul PR f bun care ne va conduce in Inelet. Dupa ce iesim din padure si traversam o pajiste cu cativa pomi pitici(poteca vaga) iesim intr-o poteca mai clara, unde marcajul se orienteaza spre dreapta. Noi mai coboram 10 m si gasim un drum mai clar pe care continuam spre stanga spre Scoala si Biserica. In dreptul Bisericii faceam brusc dreapta pe un picior innierbat, pe langa un par (pomul fructifer) si poteca devine clar de urmat din dreptul unei cruci noi si stilizate , ridicate de oamenii locului. Parcursul este presarat cu vorbe de duh si rugaciuni si coboarea este sustinuta, ultima parte fiind consituita din 3 scari de lemn, tapene si refacute.Foarte interesant este ca acestea erau ancorate cu sarma in niste clepsidre naturale. Ajungem in curand in Valea Cernei -km 19 (punte, baraca de lemn care serveste ca statie de autobuz si o cruce de lemn).

Bike.Climb.Bike ziua 11

2011-12-08T08:16:00.001+02:00

Link catre jurnalul lui mike.
Link catre poze.
Link catre bikemap.

A fost prima zi din Italia in care am parasit pista de biciclete ce traverseaza Italia de la nord la sud. Dimineata parasim placutul loc de cort pe care l-am gasit cu o seara inainte, si pedalam in continuare printre podgorii de struguri si plantatii de meri spre Ala. Dimineata e placuta, nici prea cald nici prea frig, si cel mai important nu mai bate vantul turbat cu care ne-am luptat in a doua parte a zilei de ieri

Locul de cort din seara anterioara.

Incep in acelasi timp sa se mai domoleasca si muntii, si undeva in fata nu foarte departe intuim ca ii vom vedea decat in zare pentru o perioada de acum incolo. Dupa nici 10 kilometri ajungem la o bifurcatie unde avem de ales, fie sa ajungem mai repede la Lago di Garda pe un mic drumusor care sare o muchie, fie sa continuam in sud spre Alla si de acolo sa facem trecerea spre Lago di Garda

Revenind din nou la chestia care mi se pare geniala la Italia, si anume oamenii. Cum stateam noi linistiti in intersectie incarcand sa ne dam seama pe unde ar fi mai bine sa o luam, opreste voluntar un nenica care cu care ma dialogez destul de multa vreme despre o groaza de lucruri. Trebuie mentionat ca omul era cursierist si probabil era la antrenamentul de dimineata, dar asta nu l-a oprit sa ne lamureasca despre ce variante avem si despre pe unde ar fi mai bine sa o luam. Pe scurt am vorbit in italiana mea pocita despre drumul pe care l-am facut pana acum, despre faptul ca ar fi bine sa ocolim Milano si sa ne tinem pe langa lacurile de munte, despre vreme care se anunta foarte buna pentru zilele urmatoare, si despre multe alte nimicuri. Si ce mi se pare cel mai tare era ca omul era realmente interesat sa ne ajute, si nu grabit sa-si termine antrenamentul de dimineata.

Continuam drumul spre Alla, trecand pe sub ultimele culmi de munti, prin satuce ce incep sa semene din ce in ce mai mult cu imaginea pe care o avem noi despre satucele de campie din Italia. Incepe sa devina din ce in ce mi cald in schimb, si nu reusim pe nicaieri sa gasim un magazinas deschis. E atmosfera de nemiscare completa prin satucele astea, atmosfera ce imi aduce putin aminte de verile petrecute in vacanta la oradea. Tot asa, si atunci toropeala zilelor de vara ajungea sa moleasca orice activitate.

Pustiu si lancezeala.

Cu putin inainte de Affi pista parcurge o portiune extrem de pitoreasca, de fapt probabil una din cele mai pitoresti pe care le-am parcurs in Italia. Initial pista urca destul de mult de la nivelul raului spre un mic satuc pe un delusor, printr-o padure deasa si racoroasa. Din loc in loc se mai aparea pe cate o terasa o mica podgorie de vie, frumos aranjata si cu o iarba deasa sub umbra boltii. Ajungand in cele din urma in satucul care se vedea pe varful dealului, vine momentul sa si parasim pista de biciclete pe care mergem de aproape 300 de kilometri, si sa ne indreptam spre Lago di Garda.

Initial tinem o serie de indicatoare care ne invart pe mai multe stradute laturalnice din satuc, unde totul arata incredibil de pitoresc. Cam asa ar trebui sa fie Italia pe care mi-o imaginez eu. Un drum de tara nepietruit/asfaltat, ce serpuieste intre doua ziduri ce par vechi de cand lumea, intr-un satuc uitat de lumea, cu case cu ziduri groase si ferestre mici, strajuite de un soi de conifer/lumanare care arata genial. Ne intalnim si cu un nenica iesit cu tractorul spre camp pe acolo, il intrebam daca e bine pe unde mergem, ne mai da catva indicatii, si pornim mai departe spre Affi si Bardolino.

Parasind valea raului pe care mergem de ceva vreme.

Pedalnd prin locuri pitoresti, pe aici ne-am intalnit si cu nenica tractoristul.

Pe aici pe undeva am renuntat sa mai urmam pista de bicicleta, si am taiat-o de-a dreptul pe o serie de judetene putin curculate. Ultima portiune inainte de la lac se termina cu o mult prea placuta coborare in serpentine stranse. Se vede lacul, care e absolut imens, incepand din departare de la poalele muntilor si intizandu-se catevazeci de kilometri buni spre campie. Intr-un fel alaturarea aceasta de munti de peste 2000 de metri si lacuri imense dar destul de joase (pe undeva pe la 300-400m) e putin atipica pentru genul de lacuri cu care suntem obisnuiti noi.

Lago di Garda, piersici, inghetata, si baie de voie in lac. E un fel de mica mare in interiorul Italiei (desi adevarata mare nu e deloc departe, pe undeva pe la 200 km). Spre deosebire de Balaton, aici nu e ingradit tot malul lacului cu stdrandulete private. Intr-un fel chestia asta imi place, si aveam sa o mai intalnim in mai multe locuri in Italia, si mi se pare ca multe lucruri in italia sunt putin populare, oamenii avand access la mici lucruri care poate in alte tari nu ar fi implicite.

Lago di Garda, cu apa calda si curata.

Mici bucatele de plaje.

Totusi e parca prea aglomerat pe aici pentru noi, mai ales dupa ce ne-am obisnuit cu pustietatea de pe pistele de biciclete in ultima saptamana. E atmosfera de litoral si de agitatie continua, prin care incercam sa ne facem si noi loc cu bicicletele. In Pescheria di Garda incercam sa aflam daca exista vre-o pista de biciclete care sa mearga spre Brescia, dar nu aflam un raspuns foarte clar, astfel incat continuam spre Desenzano di Garda pe un drum ce merge paralel cu autostrada si care e foarte putin circulat.

Aici facem din nou o pauza pe inserat si o baie, pe o mica plaja mai discreta, acoperita cu mici pietricele. Mi-a placut locul, si mi-a placut ca am ajuns acolo pe inserat si ca mica plaja era pustie. Totusi ramane grija locului de cort, mai ales ca ultimii 40 de kilometri am tinut-o din localitate in localitate. Se lasa noaptea si noi ratam tentativa de pista care ar fi mers spre Brescia, astfel incat pana la urma ne consolam cu un loc de cort pe un teren viran la marginea oraselului Disenzano di Garda, probabil cel mai dubios loc pe care aveam sa-l gasim in intreaga excursie.

Sfarsit de zi oe o plaja pustie.

Expeditia Coltii Cremenii, 2011.

2011-11-28T01:05:00.001+02:00

Mai multe poze aici.
Jurnalul lui mike aici.
Track gps aici.

Echipa: Mike, Vintila, Vali, Muha, Em, Eu, Dani, Catalin,Corina, Rudi, Adi.

A fost greu, dar dupa doua zile de lupte indarjite si un bivuac petrecut in traseu am reusit sa razbim.

Idee traseului ii apartine lui Marti, un prieten din Pitesti care de cativa ani de zile ne tot bate la cap cu un traseu uitat de lume situat undeva in dosul Iezerului,numit Coltii Cremenii. Pe undeva prin ecuatie e si Setu-Papau, alta muchie cu denumire interesanta din Iezer.

Problema cea mai mare in abordarea traseului e ca anul acesta nu am fost in nici o tura cu adevarat balauroasa, din categoria celor in care trebuie sa te lupti la propriu cu natura, sa iti creezi drum prin ziduri de vegetatie. Si cum nu am mai fost demult am uitat cu e, astfel incat joi seara la venirea idei entuziasmul era destul de ridicat. Ma asteptam la un traseu putin umblat, la un pic de aventura si de explorare a necunoscutului.

Culmea e ca la o tura cu descrierea de mai sus am reusit sa strang inca 11 oameni, sincer nu stiu exact ce din descrierea de mai sus a reusit sa-i convinga. Cred ca in mod asemanator factorul determinant a fost timpul trecut de la ultima balaureala.

Dimineata de sambata ne gaseste pregatindu-ne de traseu pe un forestier fara nume dintre Fagaras si Iezer. Lumina e blanda si placuta, astfel incat am si eu motiv sa scot de la naftalina dslr-ul. Culorile de toamna s-au cam dus in schimb, dar de pierdut nu le-am pierdut, ci chiar le-am prins anul acesta in plina desfasurare in Tataru si in Grohotis.

Opere de arta pe chevalete originale.

Ca o mentiune, exista un traseu frumos care urca pe langa Coltii Cremenii, oarecum pe versantul de vizavi in cea de a doua parte, si care te scoate destul de usor dupa 3-4 ore de mers din locul in care lasi masinile in Curmatura Oticu. O varianta mult prea facila si neinteresanta binenteles, astfel incat dupa 10 minute incepem sa urcam pieptis pentru a prinde muchia care se contiuna in portiunea superioara cu Coltii Cremenii.

200m diferenta de nivel mai sus si ajungem in muchie, unde pare sa se distinga un fel de poteca si un marcaj forestier de muchie. Moral ridicat, coafura rezista, pana cand dand sa plecam din mica inseuare in care ajunseseram dam nas in nas cu o ursoaica cu doi pui. Un pic de galagie pentru a convinge animalul ca nu vrem sa socializam cu el, si ne continuam fiecare din noi drumul.

Ultimele urme ale toameni.

Rudi pregatit de balaureala.

Ne dam seama destul de repede ca locuri nu sunt deloc umblate, si ca poteca e folosit mai mult de animale, adica in primul rand de ursi tinand cont de cate urme ale trecerii lor am gasit in zona. Incepe si aventura, fiind zone in care trebuie sa razbatem printre crengi si brazi cazuti. Asta dupa ce cu un weekend inainte tocmai dusesem toporisca la tara.

Si dupa doua ore ne dam seama ca inaintam cu viteza uimitoare de 1 kilometru la ora, dar ajungem intr-un mic varfulet din care par sa se se vada mult asteptatii colti ai Cremenii. Pana acolo in schimb mai mancam o paine, urcam si coboram, si iar urcam si coboram, si mai ocolim un varfulet mai stancos, ba ma urcam pe altul pana cand viteza noastra de inainte ajunge sa scada pe la 0.8 kilometri pe ora.

Si ne deschidem drum.

Prin paduri cam virgine pentru gusturile noastre.

Din nou cristi in postura de sfarma-lemne.

In curand incepe sa se lase si intunericul, noi continuam deocamdata cu gandul de a gasi eventual un loc bun de bivuac pentru noaptea care urmeaza. Sunt zone in care ducem adevarate lupte seculare cu brazii tineri, abia razbatem tragand dupa noi crengi uscate si umplandu-ne cu cetina de brad. Norocul ne scoate in cale un mica inseuare ferita, asezata intre doua varfulete stancoase, fix inainte de portiunea efectiva de Colti. Primul bivuac in padure pentru multi intre noi, facem un mic foculet, afara e chiar cald, mult mai cald decat in ultimele weekend-uri. Temperatura se invarte pe langa 2-3 grade, fara nici un pic de vant, astfel incat e suficient un mic foculet pentru a ne incalzi. Mai complicat e cu apa, nefiind suficienta zapada pentru topit.

Privind spre fagaras.

Din nou ultimele raze de soare.

Trebaluim putin pentru a ne face si un culcus mai ok, mai nivelam cu crengi si cetina de brad, astfel incat pana la urma a iesit un loc de bivuac de nota 10. Intr-un fel pentru ca locul era sub un brad, avea o tenta mai ferita si noaptea nu am avut senzatia de dormit in aer liber, ci mai degraba senzatia unei nopti petrecute intr-un culcus placut.

Culcusul nostru in aer liber.

Si dupa ce l-am parasit.

Dimineata continua aventura, mai ocolim un varfulet, mai incercam sa iesim intr-o ineuare printr-o multime de brazi/boscheti. Lui Mike si celorlalti pinguni le-a cam ajuns totusi cu aventura si boschetareala, astfel incat se hotarasc sa coboare pe versantul nordic pana la un forestier, in timp ce eu, adi, corina , dani si catalin coti
nuam mai departe. Intr-un fel era chiar pacat sa ne retragem atunci, pentru sigur prea curand nu am fi ajuns pe acolo la cata boschetareala a fost. Si ajungem pe un mic varf in care ni se infatiseaza stancaraile care sunt coltii cremenii de fapt, o insiruire de 4-5 varfulete stancoase pe care nu prea ai pe unde sa le ocolesti.

Pe acolo?

Zburand in zare.

Rudi si Catalin deschid calea spre necunoscut, eu parca sunt un mic mai lipsit de dorinta de aventura astazi, dar varfulet dupa varfulet gasim o cale, ba mai urcam pe unul, ba mai ocolim usor altul, pana cand ajungem intr-o mica inseuare stancoasa de unde se vede ultimul varfulet stancos din serie. Pentru a ajunge pe varf e mica portiune ascutita de crestulita, ce imi aduce un pic aminte de Acele Morarului la cat de ascutita e. Din nou gaseste Catalin o cale si calarim fiecare pe rand crestulota respectiva pentru a ajunge pe varf, astfel in curand calarim pe rand crestulita ascutita.

De pe varfulet mai manca in schimb o paine pana in Curmatura Oticului, cu un pic de stancaraie, multa vegetatie, dar ajunge in cele din urma pe undeva pe la ora 14:00, terminand traseul pe care l-am inceput cu 28 de ore inainte, al carui punct de plecare era la nici mai mult nici mai putin de 7 kilometri de noi. Din punct de vedere al ritmului de deplasare a fost clar cea mai inceata tura in care am fost pana acum.

Aventurierii de a doua zi.

Adi incercand o abordare mai interesanta.(foto Corina)

Eu calarind aceasi crestulita.(foto Corina)

Relaxare in Curmatura Oticului.(foto Corina).

Coborarea am facuta o fosta poteca pastoreasca, trecand pe la o fosta stana situata vizavi de colti. Un forestier lung si ajunge din nou la masina, dupa un weekend putin boschetaresc si aventuros.

Coltii Cremenii.

Si stanele de odinioara.

Lespezi

2011-11-20T23:59:00.001+02:00

Tot unul din weekend-urile trecute povestit de tot mike. Pe scurt a doua oara cand am ajuns pe Lespezi a fost cu noroc, avand o super vreme si o super vizibilitate. Mai multe poze aici.

Traseu: Piscul Negru-Refugiul Caltun (TA)-Potita Caltunului (BR)-Saua Doamnei (BG)-Caldarea Berbecilor -Vf Lespezi(BA)-Sauta Lespezilor (PR)-Saua Podeanu (BA)-Piscul Negru (CR)

Traseul-Schita din MN 32-Fagras, autori: Balaceanu si Cristea

Echipa: Mike si Radu

Una dintre putinele fotografii in 2-dimineata la Caltun

Weekendul aceasta era destinat unor aspecte organizatorice de maxima importanta pentru relatia noi-munte-iarna. Adica trebuia sa ne recuperam tot echipamentul de iarna si sa ii gasim un loc in spatiul nostru de 9 mp. Printre asta am incercat sa includem si un weekend la munte. Cum la munte nu e nici vara nici iarna, am pus in cui adidasii de alergare, schiurile sunt pregatite dar inca nu e vremea lor, asa ca ne-am intors la bocanci si rucsac.

Si cum plecam noi de la Piscul Negru, ne straduiam sa ne amintim care a fost ultima tura de treking facuta...eu am ajuns la tura cu Claudia, de la inceputul lui 2011, iar Radu zice ca tura din Crai, cu Oamenii Muntilor, dar asta a cam fost la limita intre treking si alpinism.

Deci e clar demult nu am mai mers cu rucsac in spate, iar bocancii astia ni se par infernal de grei (desi fata de claparii de tura sunt aproape adidasi). De multe ori ne impedicam in radacini cand vrem sa facem un pas mai mare si nu nimerim, si brusc trekingul asta nu mai pare asa usor...Adica vorba lui Radu, cand mergi la alergat, vezi stalpul indicator 200 m mai sus, bagi capul in pamant si dai la bete cu spor...in cativa pasi esti in dreptul lui...Acum, hmm...vezi stalpul indicator, dai la bete, obosesti, faci pauza, ridici privirea, stalpul indicator e tot acolo, repeti procedura de cateva ori si ajungi in final terminat in dreptul lui...

Pana una alta sa revenim la drum, astmofera e mohorata si nemisacata, dar Radu suspecteaza ca plafonul de nori e jos, iar cand vom trece de el, in creasta va fi frumos...

Urcam cu promisiunea aceasta, initial printr-o padure desprinsa din decorul unei piese de teatru cu “copacii albi/copacii negri”.

Apoi intram din ce in ce mai mult in sanul iernii, care pe masura ce urcam vine cu chiciura, zapada, forme ciudate si interesante, marturii, nu a le trecerii ei pe aici, ci ale opririi ei in acest loc pentru lunile ce va urma.

Miracolele zapezii si gerului

Traseul de la Piscul Negru e nou pentru noi, dar nu ne uimeste cu nimic...e doar o cale de acces si nu rezonam cu valea pe care urcam nicicum...Nu ne putem lua mintea de la traseul frumos facut intr-o vara in traversare de la Tunel la Caltun, sau de perspectivele care ti le ofera traseul de creasta, mai ales ca, asa cum a anticipat Radu, pe masura ce noi urcam, plafonul de nori cobora si privirea cuprindea din ce in ce mai multe zari. Momentan, inainte nu se arata nimic interesant, aceeasi vale in trepte, care nu pare sa aiba vre-un capat, in spate ni se dezvaluie insa culmea Raiosu-Musteica, enorm de lunga, unde am fi vrut sa ajungem si azi, dar pe care din lipsa de timp (cand e iarna si pleci la 14.30 de la masina, ziua e brusc foarte scurta) am lasat-o pe alta data.

Planul nostru initial

Trecem printr-o zona unde poteca este ascunsa bine sub jnepeni si pe unde ne luptam din greu sa trecem...Se pare ca aici nu a mai intretinut nimeni poteca,si acum daca a trecut vara, ma indoiesc ca vor veni cei de la Salvamont sa faca putin loc in marea aceasta de jnepeni pe timp de iarna.

Ultimele sute de metri inseamna o mica lupta cu intunericul si ajungem la refugiu, la limita ca sa nu aprindem frontalele.

Urcand spre refugiu

Aici, impartim refugiul cu alti 4 Clujeni, foarte de treaba, care venisera pe creasta de la Balea. E loc suficient pentru 6 persoane si dupa ce ne instalam saltelutele si sacii de dormit (care isi traiesc acum ultimele ture in compania noastra, caci intentionam sa ii scoatem la pensie si sa ii inlocuim cu altii mai caldurosi), gatim in graba...Refugiul se arata in stare buna, mai ales priciurile de sus, reparate de AMC, si noua masa si banca cu care oamenii au dotat refugiul. Toate se tine bine, drept dovada ca la mijloc a fost o munca trainica.

Sunt convinsa ca a venit iarna pentru ca nici urma de lac, totul e o imensa gheata si implicit nici urma de apa. Si daca am inceput sa topim zapada e clar ca nu se mai intoarce nici macar toamna, d-apoi vara...Singurul avantaj al iernii este ca dormi mult...cam 12 h pe noapte, ceea ce nu imi displace deloc.

Daca ziua de sambata nu a fost deloc spectaculoasa, traseul cam plictisitor, asa fara viziune, ziua de duminica trebuia sa fie excelenta ca sa salveze weekendul. Iar ziua de duminica incepe superb cu un soare fain ce descopera fiecare detaliu al caldarii in care se gaseste refugiul, precum si traseul de creasta, partial innierbat, partial nins.

Dimineata la Caltun

Refgiul in lumina diminetii

Destinatia era una noua pentru mine...Varful Lespezi.

Schita din MN 32-Fagras, autori: Balaceanu si Cristea

Desi merg de mult timp pe munte, Fagarasul e relativ putin umblat si inca sunt foarte multe trasee pe care nu le cunosc...De exemplu am urcat 1 singura data pe Negoiu (atunci cand am parcurs creasta alaturi de Radu si de alti pinguini si carpatisti, intr-o tura organizata de nycbv), nu am fost niciodata pe traseul prin Strunga Doamnei si exemplele pot continua. Poate pentru ca merg de multa vreme pe munte, am dat demult la o parte mirajul varfului X sau Y si desi foarte aproape de refugiu nu am urcat nici vara, nici iarna pe varfurile Lespezi/Caltun.

Variante de a urca pe Lespezi sunt numeroase dar la vremea asta orice traseu nemarcat ar implica si o coarda si niste asigurari...pe care nu le avem la noi. Asa ca nu vrem sa riscam nimic, mai ales ca zapada nu e deloc excelenta..De fapt e chiar proasta, o zapada fanioasa, fara consistenta, geruita, si intr-un strat numai bun sa acopere pietrele, dar sa nu ofere siguranta pasilor nostri.

Lacul inghetat

Asa ca urcam cuminti pana in Portita Caltunului si urmam marcajul de creastra ce merge in traverseu.

Din Portita Caltunului spre Strunga Doamnei

Apoi urcam in Strunga Doamnei, care pare tare aproape de noi si ne trezim brusc intr-o alta lume. Aici e toamna, si un soare placut care te invita la pauza. In plus e un loc nou, in Caldarea Berbecilor nu am mai ajuns pana acum si toata partea asta imi este necunoscuta. Dar acum o vom explora!

Asa ca gasim o varianta de coborare in Caldare si apoi incercam sa urmam un marcaj BA, partial ascuns printre pietre si zapada. Uneori nimerim poteca, alteori mergem dupa inspiratie, cert e ca iarna nu-i ca vara si trebuie sa ne descurcam si noi cum putem.

Deasupa Caldarii Berbecilor

Schimbam curand marcajul BA cu un PR care nu apare pe nicio harta si desi nu as fi crezut iata ca urc pe Lespezi pe un traseu marcat.

Ultimii pasi inainte de vf Lespezi-deasupra norilor

Ziua nu are nimic special in ea, e pur si simplu o zi de inceput de iarna, dar o zi frumoasa, petrecuta in 2, in mediul cel mai apropiat de inimile noaste. Vf Caltun e la o aruncatura de bat de treking, Negoiu se inalta impunator, amintind parca putin de varfurile stancoase din Alpi, in departare se vede Vistea Mare Moldoveanu, culmea Raiosu –Musteica se intinde aproape cat vezi cu ochii.

Negoiu-monumental

Pe Lespezi

Calare pe situatie

Coborarea, ne poarta pe un traseu marcat cu BA pana in Arefu la poalele Fagarasului...deja o idee incolteste in minte pentru o tura de trail-running la vara...traversarea Fagarasului N-S...intrii pe o culme lunga din Nord si iesi pe una si mai lunga din sud...Indicatorul spune 14 h pana la Arefu...deci ce balaureala crunta ar trebui sa iasa pe aici....

Indicatorul cu AREFU-generator de noi idei

Pietrele, bolovanii raman incet incet in urma si iarba castiga teren.Parca ne plimbam pe culmea Vacarea, in Iezer, nu altceva. Ajungem in Saua......, prindem drumul forestier, bine marcat cu CR, apoi drumul forestier se termina, prindem o poteca marcata tot cu CR, mai pierdem marcajul dar il gasim repede cu spiritul de orientare al lui Radu (nu stiu ce ma faceam fara Radu, probabil ca imi luam GPS J ) si intram in padure coborand rapid inapoi la Piscul Negru.

Traseele au fost noi, nu au fost minunate, au fost niste trasee de acces...Minunata a fost dimineata la Caltun, minunat a fost drumul pana pe Lespezi, desfasurat intr-un peisaj majestuos, ce ne aminteste putin sau mai mult de Mont Blanc...M-am schimbat, m-am maturizat, am crescut, privesc muntele cu alti ochi si dintr-o data muchiile din jur imi inspira curiozitate, mi se arata cu o fata estetica pe care nu o remarcam pana acum si imi starnesc planuri, nu de cucerire, ci de descoperire interioara. Imi place sa ma pun uneori sub semnul intrebarii si sa vad cum mai sunt, sa ma uit in oglinda anilor, alaturi de Mihaela de acum 3 sau 5 ani si sa vad ce s-a schimbat in mine si in modul meu de a fi.

Cheile Rasnoavei, escalada si catarare.

2011-11-14T23:28:00.001+02:00

Sambata era si ziua in care aveau sa fie prezentarile de la festivalul alpin din Busteni, astfel incat nu aveam foarte mult timp la dispozitie inainte de ora 16:00 la care incepeau prezentarile. Cu toate astea l-am valorificat la maxim, combinand un pic de escalada in Cheile Rasnoave cu Creasta Generalului.

Dimineata la escalada nu am avut timp decat de 2-3 trasee, dintre care in schimb unul care chiar mi-a placut, numit Fisura cu Copac, care are niste miscari chiar interesante si care s-a dovedit a fi destul de interactiv pentru nivelul nostru de antrenament, dar care a iesit pana la urma la a doua incercare.

Pe fisura cu Copac

Focus.

Octavian cap pe acelasi traseu.

Nu am mai fost pe Creasta Generalului de acum 4 ani de zile, cand faceam impreuna cu mike primii pasi intr-un traseu de perete de mai multe lungimi de coarda. Tin minte, pe langa faptul ca a fost o mica aventura si ca am tras de coarda in ultimul hal, nestiind in momentul respectiv cat de importat e sa prelungesti buclele cum trebuie. Mi se pare incredibil ca au trecut 4 ani de atunci, si daca se zice ca primii 5 ani sunt cei mai periculosi in alpinism mai am putin si am scapat (bine pe de alta parte tinand cont ca anul acesta am iesit de mai putin de 10 ori la escalada nu prea iese calculul).

De data aceasta am revenit pe Creasta Generalului cu Laviniu si cu Irina, fiind si pentru ei primul traseu de mai multe lungimi de coarda pe care au fost pana acum. A fost cald, desi atmosfera era putin cam posomorata, iar oamenii s-au descurcat si s-au miscat mai bine decat ma asteptam.

Putin tematori fata de ce ii astepta.

Castigand inaltime.

Intr-o regrupare destul de comoda.

Toaman in Cheile Rasnoavei.

Aproape sus.

Mi-a placut foarte mult in schimb seara de la Caminul Alpin, si prezentarile care s-au tinut acolo. Am plecat inapoi spre Bucuresti cu un sentiment fain de apartenenta la un grup de oameni cu care impartasesc acelasi stil de viata. Cucerim intr-un fel inutilul, dar macar o facem cu pasiune.

Duminica am fost la un botez la care ne-am simtit foarte bine, si unde am faramat si ultima speranta de a deveni vre-odata oameni seriosi.

Responsabilitatea intruchipata.

Munti Tataru, si cimitirul din Tabla Butii

2011-11-07T00:03:00.001+02:00

De la mike citire unul din jurnalele restante, cu alergarea de sambata din muntii Tataru. Muntii sunt foarte frumosi dar parca se preteaza ceva mai bine la bicicleta. Mi s-a parut impresionant si cimitirul eroilor din Tabla Butii, loc in care s-au dat lupte grele in primul razboi mondial. E un loc in care chiar se merita ajuns.

“Toamnaîmi ineaca sufletul în fum...
Toamna-mi poarta în suflet roiuride frunzare.”

-Dans, Nicolae Labis

Traseu: Maneciu-Varful lui Crai-Tabla Butii-Poaiana Vaii Stanei-Culmea Buzoianu-Cheia

Marcaje:
Maneciu-Tabla Butii -nemarcat, drum forestier

Tabla Butii-Poaiana Vaii Stanei (initial doar BR apoi incepe CR)

Poaiana Vaii Stanei-Culmea Buzoianu-Cheia-BA

Hike route 1322114 - powered by Wandermap

Turace ne sta in fata are ceva atagator in ea...poate sentimentul caacesta este weekendul perfect pentru a regasi culorile perfecte aletoamnei, poate emotia descopeirii unor locuri noi. Stiam ca vrem samergem in Ciucas, sa ne luam din nou adidasii de alergat in picioaredar sa exploram locuri noi...Nu mai vroiam traseul de la maraton saualte trasee marcate pe care le mai facusem. Si privind de jurimprejurul Ciucasului am ajuns la Siriu si la MuntiiTatarului...Siriul era cam departe pentru o zi de toamna, dar MuntiiTatarul ascundeau misterele lor: Manceiu, Varful lui Crai si mai alesTabla Butii...
Tabla Butii era pe vremuri o importanta trectoare (si implicit drum de legatura intre Muntenia si Transilvania) si care cu timpul si-a pierdut din importanta odata cu constructia drumurilor asfaltate (DN1, DN1A). Din ce am citit numele vine de la "tablele" cu care se stantau butoaiele ("butii") care tranzitau aceasta trecatoare.

Denumireade Tabla Butii vine de la “tablele” folosite in trecut pentrustantarea butoaielor (butii) cu marfuri, la trecerea prin punctulvamal dintre Tara Romaneasca si Transilvania.

Asaca sambata dimineata pe un frig care te motiva instantaneu sa alergi,pornim cale de 3 km pe DN 1A, asa ca sa ne facem incalzirea...saupoate e mai bine spus aclimatizarea cu aerul rece de afara.

Alergand pe DN1 A

E un aerde toamna tarzie ce prevesteste iarna, dar se pare ca vom reusi sasmulgem si weekendul acesta din ghearele iernii, sa il redam toamneisi sa ne bucuram de cerul albastru, temperaturi rezonabile, muntilinistiti si impacati.

Preview

Ajungemla intrarea in sat si prindem prima ulita care ne va scoate dupa cesarim cateva parleazuri la baraj. Este prima cunostinta cu barajul dela Maneciu si acesta ne primeste destul de revoltat...In dimineataasta rece si cristalina, apele parca fierb si de pe oglinda lacului,aparent imobila se ridica fuioare de ceata, abur, vapori etc. Parcaeste un cazan urias in care se pregateste ceva, poate o potiunemagica...

Barajul de la Maneciu

Dupa lac, drumul se bifurca stanga dreapta si alegem stanga.Nu avem harta cu zona (nu ca am fi gasit ceva mai mult decat nisteschite facute dupa Google Earth), avem doar o busola cu care Radutrebuie sa demonstreze ce navigator bun este! Si mai avemvizibilitate, cat putem curpinde cu ochii. Drumul ales de noi sepierde curand prin padure, printre garduri, printr-o livada de undeRadu culege de pe jos 4 mere extrem de parfumate, dar noi mergeminainte, sa iesim in muchie.

Pe jos iarba e uda acolo unde soarele atopit bruma, iar pasii ne descopera imagini atat de diferite...olivada invadata de soare, cu mere galben deschis ca soarele deoctombrie, o poiana aproape inghetata , amortita de bruma de pestenoapte, ce prevesteste parca luna noiembrie ce e pe cale sa inceapa,o stana cu dulai ce isi fac datoria pe orice anotimp si cate si maicate.

Livada inghetata

Lasoare facem pauza pentru masa de dimineata si dupa ce ne lamurim casuntem pe drumul cel bun spre Varful lui Crai, ne punem pe alergat.

Initial totul merge impecabil...drumul e drum, natura ne ascunde micisuprize...baobab de Romania, tot felul de foisoare sau puncte deobservatie in curs de amenajare, singuratate, caci drumurile suntpustii, un sat (Sion) ascuns in valea de la picioarele noastre,casele cele mai din deal ale satului, garduri, pasuni...parca suntemcand in Cernei/Mehedinti, cand in Apuseni.

Baobab de Romania

Copaci steag

Loc de odihna

Capitan de vas

Panacand la un moment dat, momentul nostru de zen se termina si ne taiemamandoi, unul mai rau ca altul...Radu nu poate sa respire, eu ma luptcu niste dureri de rinichi si niste picioare de plumb, care nu stiucum au ajuns aici, caci pana acum am avut picioare de gazela...Infine eu ma resemnez repede si ma apuc sa urc cuminte la bete...Nu sestie unde e varful asta al lui Crai, cat o mai fi de mers pana la elsi de la el la Tabla Butii si simt ca nu imi mai pot trage picioarelela deal decat cu greu. Ma zbat in momentul asta de slabiciune pana pevarful lui Crai, de unde insa...se vede Ciucasul..atat de aproape,neasteptat de aproape..Si Tabla Butii probabil undeva acolo jos, sitotul incepe cu o coboare. Dintr-o data orice slabiciune e amintiresi noi coboram la vale unul dupa altul. Nimerim pe un fel de platou,pe care drumul merge inainte fara mari diferente de nivel si incurand soarele ne indeamna la o caldura. Nu e nevoie de prea multamomeala caci cedem repede tentatiei...incepem cu o gustare, continuamcu descifrarea secretelor Ciucasului, care se vede de aici dintr-oalta perspectiva si recunoastem Culmea Bratocei cu Sfinxul, CabanaMuntele Rosu, Culmea Zaganu, Vf Ciucas, Poienile prin care am alergat la maraton spre Cabana Ciucas etc.

Dupacare suntem infranti cu totii de fermecatoarea zi de toamna carepresara peste noi praf de soare si care cu o mica magie ne adoarmeculcati in iarba mare pe care o folosim ca pavaza...Suntem singuri intoata pustietatea asta, 2 negrii mitetei, care incearca sa mai fureputina caldura de la soare, scutiti de enervanetele musculite sigangandii care isi fac de treaba toata vara prin iarba...Frigul le-aamortit acum si mie imi ofera 1 h jumatate de somn linistit.

Cumne-am trezit, am vazut ca timpul nu a stat in loc, caci peste Ciucass-a asternut o pacla si e timpul si pentru noi sa mergem...

Homeless

In curandochii descopera la orizont ruinele vechiului funicular cu care setransportau bustenii din Valea Stanii, ceea ce inseamna ca inprincipiu, obiectivul nostr-cimitirul de la Tabla Butii e aproape.Era prima vizita prin aceste locuri asa ca reperul brazilor falniciera pretios ca punct de orientare si desi citisem cateva jurnale petema locurilor prin care tocmai am alergat sau vom alerga, locurilem-au impresionat. Pe de-o parte cimitirul este un loc foarte estetic.Sunt cateva locuri pe care le-am descoperit in peregrinarile melecare sunt adevarate locuri de veci:

-cimitirulla care am ajuns intamplator in concediu (la granita dintre Austria si Italia) cu vedere catre Dolomiti si catre dealurile vesnic verzi

-cruceapusa pe Coama Lunga, la Moeciu, cu vedere spre Crai si Bucegi si cuzgomotul satului mereu aproape

-crucilede lemn si mormintele simple, uneori chiar langa drum sau langa casa,din Muntii Cernei (Prisacina, Dobraia)

Laaceasta lista se aduaga si Cimitirul de la Tabla Butii. In acest loc sunt ingropati oastasi romani (166) si straini cazuti in luptele de pe frontul deschis aici in Primul Razboi Mondial. Practic luptele aici s-au dat in 15-28 octombrie 1916 cand Diviza a 6-a a incercat sa apere aceasta trecatoare strategica, indeplinind ordinul formulat de Generalul Averescu. "Inamicii" erau reprezentati de Divizia 89-a germana, condusa de generalul Von Bellow. Initial romanii s-au retras iar nemtii au ocupat muntele Siriu.Lupta decisiva a fost in 2 noiembrie, data in care ambele parti au suferit pierderi foarte mari si pana la urma regimentele s-au retras in vederea reorganizarii unei lovituri intr-un alt punct strategic.

Actualul cimitir este in grija celor din comuna Cerasu (si chiar este un loc foarte bine ingrijit in ciuda distantei foarte mari pana in localitate) si cei inmormantati aici sunt comemorati in 6 augsut (de Schimbarea la Fata).

Cum spuneam, un loc foarte estetic

Povestea a ceea ce s-a intamplat in 1916 acolo.

Un frumos loc de veci.

Pe langa partea estetica silocurile foarte frumos ingrijite, este vorba de istorie, o istorierecenta si totusi trecuta. Acum mai putin de 100 ani aici au muritoameni si ei si-au dat viata pentru un crez, pentru ceva in carecredeau, pentru o valoare. Mi se pare ca ceva din implicareaoamenilor de acum 100 de ani a disparut, poate redusa la tacere sieducata de comunism, poate ascunsa in egoismul democratiei silibertatii...Eu cred ca romanii de azi nu mai sunt capabili de marijertfe, ca suntem foarte usor de manipulat si de prostit si ca oparte din valori s-au ingropat odata cu cei care au fost odata eroi.Dar cu suficienta imaginatie pot recompune luptele de aici, pot savad drumul acesta impoartant intre Tara Romaneasca si Ardeal, potvedea cetatea vamii de la Tabla Butii si cum se vamuiau butoaiele cetreceau pe aici, forfota din acest loc, care acum este sinonim culinistea.

Cetatea Vamii- intr-un jurnal al domnului Gigi Cepoiu am citit ca cetatea se pare ca a fost ridicata de austrieci intre 1736-1739 functionand ca punct vamal. In 1788 turcii reusesc sa cucereasca zona,cu exceptia acestei cetati.

Laun moment dat, din neant apare o BR care urmeaza un drum forestier.Pentru a cobori insa in Poiana Vaii Stanii trebuie sa aveti grija sanu ratati primele marcaje CR care pleaca prin padurea de pe parteastanga. In final, dupa atat drum forestier adidasii alearga pe opoteca, o poteca placuta, napadita de frunze, cu obstacole, curadacini, crengute mici si mari. Picioarele si-au recapatat profilulzvelt si valea ne cheama pe amandoi. Ne dam seama ca suntem petraseul de la maraton, doar ca acum il parcurgem in sens invers.Totusi alergand prin padure, imi suna in cap versurile din Calin(file din poveste) caci ziua asta, muntele asta, padurea asta parcaau fost vrajite, si ca o incheiere, mici ochiuri de lumina, dungi,benzi aurii se strecoara printre trunchiuri, luminand, functionand caniste mici reflectoare pe scena libera doar pentru noi.

De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã şi rãcoare
A popoarelor de muşte sãrbãtori murmuitoare.
Calin (file din poveste)-Mihai Eminescu

Suntimagini pretioase, sunt imagini efemere pentru cei care au puterea saimbratiseze aventura, care pot sa mearga mai departe de frica si deterenul sigur, care cauta sa se regaseasca, care isi pot urma vise.Nu am avut niciodata visul de a alerga, acesta s-a sadit la un momentdat in sufletul meu si a crescut ca un boboc, ca o mladita. Acum amstilul meu si crezul meu,ratiunea mea pentru care alerg si pe caremi-o urmez cu drag...

DinPoiana Vaii Stanii, socotim ca avem timp suficient sa ajungem inapoipe lumina si vom reveni in Cheia integral pe traseul de la maraton,partea aceea placuta a lui, primii km foarte alergabili de care m-ambucurat si in 2010 si in 2011. Coborarea in Cheia pe marcajul CRimi pare greu de urmat caci marcajul e in multe locuri sters iarpoteca ...pe ea pot sa o dau disparuta sub noianul de frunze.

Suntinsa salvata de pinguini care se intorc din tura de treking pe careau savurt-o pana la ultima raza de soare si coboram impreuna la passpre masini si incheiem astfel o tura nesperat de frumoasa, o turacare mi-a dat idei pentru alte ture, cu piciorul, cu bicicleta, cuschiurile, o tura in care am deschis noi porti ale cunoasterii(despre mine, despre munte, despre istorie, despre locurile frumoasein care nu am ajuns inca si care ma asteapta cuminti).

Surse in care am cautat ceva material documentar pentru tura mea:

http://www.carpati.org/jurnal/plimbare_prin_muntii_siriu_8211_plaiuri_de_legenda/2016/

http://www.carpati.org/jurnal/verde_de_siriu_si_un_crai_pe_creasta_muntilor_tataru_/1901/

http://www.carpati.org/jurnal/creasta_muntilor_tataru_de_la_maneciu_la_cheia/2347/

http://www.carpati.org/jurnal/muntii_tataru/2171/

http://www.carpati.org/jurnal/creasta_muntilor_tataru_traversare_maneciu_cheia/2318/

http://www.carpati.org/jurnal/mun%C5%A3ii_t%C4%83taru_cimitirul_eroilor_%C5%9Fi_cetatea_v%C4%83mii/952/

Mica aventura de toamna, traversarea Cheia-Azuga

2011-11-03T00:56:00.001+02:00

Link aproximativ catre traseu.

Sambata am fost cu Mike intr-o tura foarte faina de alergat in muntii Tataru, dar o las pe ea sa povesteasca cum a fost. Dupa ce sambata spre duminica am petrecut pana noaptea tarziu, profitand de schimbarea orei, duminica dimineata aveam din nou chef de alergat, pe cat posibil tot prin locuri prin care nu mai ajunsesem pana atunci.

Pana la urma a iesit una din cele mai frumoase si aventuroase ture din toamna asta, in primul weekend de toamna adevarata pe care il astept de ceva vreme. Cu cerul senin de un albastru ireal, cu toata padurea aprinsa si cu soare cald si placut la care poti sa lancezesti in voie.

Plec destul de tarziu din Cheia, pe la 10:30, incepand sa urc prin padure spre creasta muntilor Grohotis. Imi place foarte mult urcusul prin padurea de fac de langa Cheia, padurea arata genial, si eu incerc sa tin o muchie care se incapataneaza sa mearga spre nord-vest desi eu ar trebui sa merg spre vest. Muchia e pe alocuri foarte domoala, aparand din loc in loc urmele unui vechi forestier stingher. Dimineata e superba, cu acelasi soare cald si cu toate culorile aprinse de lumina potrivita. Sincer nu mi-as dori sa fiu in nici un alt loc in dimineata asta.

Intr-o duminica de octombrie

Ce loc mai frumos de alergat.

Cam asa trebuie sa arate o dimineata de toamna

Odata ajuns in creasta vine si momentul hotararii, am de ales intre o tura normala si domestica, cu trecere prin Ciucas si Zaganu si coborat inapoi in Cheia, sau varianta mult mai aventuroasa a iesirii in Valea Prahovei. Mereu am avut o fascinatie cu zona dintre Ciucas si Bucegi, e intinsa si destul de salbatica, fara marcaje turistice, fara localitati si cu foarte putine drumuri forestiere. Nu cred ca exista marcaje turistice, si sunt curios daca exista si vreo harta valabila pentru zona respectiva. Totusi din creasta Grohotisului in seninul diminetii Baiului si releul de la Costila par atat de aproape, incat hotararea e ca si luata.

Go West!

Ciucas-ul dintr-o perspectiva putin diferita.

Si incep sa tin Vestul, nu chiar direct ci incercand sa prind muchii care sa nu ma faca sa urc si sa cobor prea mult. Prima coborare, pe o muchie din grohotis marcheaza si inceputul aventurii, respectiv incep sa strang kilograme de ace de jnepeni in ciorapi si-n incaltaminte. E un soi de jnepeni pitic, care aparent toamna trec printr-un fel de naparlire. Aventura continua cand intru din nou in padure, de data aceasta pe versantul vestic al Grohotisului.

Salbaticie mare si pe aici, pierd orice tentativa de poteca si pana la urma cobor de-a dreptul pe versantul impadurit in speranta de a da de un fir de apa sau de un alt forestier. Tot pe aici imi dau seama ca padurea tanara de brad e putin cam misterioasa pentur mine, mai ales in perioada asta cand zona luminoasa de foioase contrasteaza cu intunericul complet din padurea de brad. Ajung pana la urma la un parau, in aceasi salbaticie completa, urmez paraul pana la un rau mai mare care vine la pachet cu un forestier.

Dau si de un canton forestier, unde un padurar de treaba ma lamureste cam pe unde ar trebui sa o iau. Cand ii explic unde vreau sa ajung imi explica ca n-am nici o sansa sa ajung astazi, dar pana la urma ce stie el, e doar un padurar care stie foarte bine zona pe cand eu sunt un trail-runner neinfricat imbracat in colanti. Mi se cam aprinde un beculet cand dupa o prima serie de indicatii pe care o retin partial, imi spune ca dupa ce ajung la niste stalpii de inalta tensiune mai am de mers cam cat am mers din Cheia pana aici. Dar doar n-o fi sa ma intorc acum, dupa 3 ore de traseu si cu inca 4 ore de lumina, dar imi dau seama ca trebuie totusi sa ma grabesc putin.

Din nou prin padure pe o muchie, tinand Vestul. Reusesc sa sperii si 4 ciute, dupa care dupa inca o jumatate de ora dau de alte 3. Sunt acum undeva intre Grohotis si Neamtului, prin niste muntii care nu stiu nici acum ce denumire poarta. Intr-un fel numele sunt date de oameni, iar ca unii ii zic intr-un fel si altii in alt fel are prea putina importanta. Muntii respectivi au fost acolo cu mult inainte de a-i vedea ochi de om, si intr-un fel cand mergi intr-un loc nou muntii respectivi ti se intiparesc in minte si cu si fara nume.

Locurile sunt foarte frumoase si salbatice, cele 3 ciute de care ziceam mai inainte le intalnesc intr-un fel de poiana inconjurata din toate partile de padure, si locul chiar arata foarte fain si izolat. In schimb ce parea ca un lung plai ce duce spre Neamtului e de fapt un lung plai cu o groaza de urcare si de coborare. Si dau din nou de jnepenii pitici, dar tinand cont ca deja m-am consolat cu acele de brad din incaltaminte nu prea ma mai afecteaza. Zona e foarte faina si pentru ca esti foarte departe si de orice civilizatie, cam de pe aici iti trebuie cam o 6-8 ore de mers in ritm normal pentru a ajunge in cea mai apropiata localitate, si nu vezi in jur decat munti si dealuri domoale.

Incepand sa ma indepartez de Ciucas.

Ajung pana la urma fata in fata si cu varful din Neamtului pe care il vazusem la inceputul zilei, balauresc putin prinzand muchia nepotrivita, ma intorc si pana la urma nimersc si muchia care ma duce spre stalpii de inalta tensiune de care povestise padurarul. Aici dau din nou si de apa, si incep urcusul spre Neamtului odata cu ultimele raze de soare. Ciucasul se vede undeva mult in spate, si urcand simt un pic de mandrie ca la inceputul zilei am plecat de la poalele ultimului munte care se vede in zare. Intr-un fel si asta imi place la alergat, faptul ca poti sa ajungi intr-o zi pana hat-departe, la muntele de la linia orizontului.

Nori fotogenici de toamna.

Privind spre Piatra Mare.

Pe un alt forestier imbietor

De la linia orizontului am pleca de dimineata.

Ajung si in Neamtului, dupa inca o urcare destul de serioasa. Alt masiv in care n-am fost niciodata, si ajungand pe varf imi dau seama ca planul pe care mi-l facusem nu prea se potriveste cu realitatea. Ma asteptam sa ies pe un varf mai din sudul Neamtului, si ca de aici trecerea in Baiului si coborarea in Azuga sa fie o simpla formaliate. In schimb odata ajuns pe varf, imi dau seama ca sunt pe cel mai nordic varf inalt din Neamtului, si ca mai e o paine de mancat pana in Azuga. Ciudat e ca nu se vede nici un orasel, nici Azuga, nici Predeal-ul, si odata cu lasarea intunericului muchiile devin mai greu de dibuit.

Tin creasta, si sudul, pret de cateva varfulete, tot urcand si coborand cate 100 de metri, pana cand se vede in cele din urma si un oras de la poalele Bucegiului. Initial zic ca e Busteni-ul, dar dupa ceva timp imi seama ca nu prea are cum, si hotarasc ca trebuie sa fie Azuga. E deja noapte si destul de bezna, luna fiind aproape in cea mai scazuta faza. E tentant sa o iau direct spre Azuga, dar parca nu ma prea incanta balauritul prin padure noaptea pana la primul forestier. Chiar nu-mi place noaptea prin padure, poate si din cauza ca am o imaginatie destul de bogata.

Asa ca planul e sa merg in continuare pe creasta, urmand sa fac trecerea spre Baiului si sa cobora in Azuga pe la partia de schi. Intr-un fel chiar imi place pe aici nopatea, singur la cuca-macai. Bine pe aici nu mai e chiar la cuca-macai, ca se vedea Azuga in departare, dar noaptea contribuia putin la factor. Si chiar e incredibil de senin, si din cand in cand se vad si stele cazatoare. Doar Azuga nu se apropie de nici o culoare, creasta mergand oarecum spre sud, dinstanta spre Azuga ramanand constanta.

La un moment dat se produce si inevitabilul si reusesc sa pierd creasta. O intrebare destul de buna e cum poti sa pierzi creasta cand esti pe ea. Problema e ca de pe varfuri nu mai distingi muchiile care sunt mai jos de tine, atfel incat muchia care face trecerea cu Baiului era complet invizibila pentru mine in momentul respectiv. Mai sting din cand in cand frontala pentru orientare, fara prea mult success, astfel incat pana la urma ma horasc sa fac ce trebuia sa fac de la inceput, sa o iau dea dreptul spre Azuga.

Ajung si pe la o stana unde ma speriu de singurul locatar, o vulpe care se sperie si ea la randul ei de mine, dupa care continuam fiecare pe calea noastra. Partea buna e ca e ca dau de un forestier discred care pleaca de la stana, astfel inca nu e rost nici de balaureala prin padure noaptea, ci doar de un lung forestier pana in Azuga, unde ajung la 9 si 30, la fix pentru a renunta la orice speranta de a prinde vre-un tren spre Bucuresti. Din pacate prin Azuga e cam pustiu, si abia cand ajung in DN1 opreste un taxi care ma duce pana in gara din Busteni, unde dupa ce iau bilete pentru trenul de ora 6 de luni dimineata imi gasesc si o super cazare cu pat matrimonial cu 40 de lei.

Una peste alta imi place ca din cand in cand sa fac ture si singur, doar cu gandurile mele. Si e un sentiment placut atunci cand esti la cucurigu, in mijlocul pustietatii, un fel de combinatie intre increderea in tine si un sentiment impacare cu locurile si muntii in care esti. Poate pana la urma e si putina inconstienta in ecuatie, dar fara putina inconstienta nu exista aventura.

Primii fulgi de nea, in Buila Vanturarita

2011-10-26T00:05:00.001+03:00

Mai multe poze aici.
Linkul catre jurnalul original al Mihaelei aici.

De la mike citire unul dintre jurnalele restante din ultima vreme. Pe langa cele povestite de mike ar fi de adaugat si initiere in alergarea pe munte a lui Alex, cu care am facut duminica dimineata un frumos inconjor al Builei in cateva ore.

A fost o alergare chiar interesanta, cu o vreme radical diferita fata de cea din seara anterioara, cand am plecat de la refugiu pe o ninsoare ca-n povesti. Pacat ca am plecat cam flower-power, si pentru ca tura s-a prelungit mai mult decat planuiam am ajuns la refugiul din Curmatura Builei complet rupti de foame. Cred ca cel care a lasat acolo un pateu mic de porc va ajunge cu siguranta in rai. Mirific a cazut, impreuna cu cei 5 samburi de migdale si 10 boabe de fistic pe care le-am impartit frateste. Pacat ca iscusinta mea in a crapa boabele respective de fistic nu e la un nivel prea mare, astfel incat 2 din cele 10 boabe zac ratacite sub prispa refugiului.

In alergarea de duminica seara am incercat si fostul traseul turistic care coboara din saua Stevioara spre Poiana Frumoasa, si am avut parte de 20 de minute destul de interesante luptandu-ma cu jnepenii, totusi fara bagaj mare si cu ceva vointa se poate razbate, desi sunt locuri in care e nevoie de ceva antentie pentru a dibui poteca.

Traseu: Brana Caprelor-Cabana Cheia(TA) -Curmatura Comarnice-Poiana Piscul cu Brazi-Curmatura Builei (TR) si retur

O schita a traseului preluata de pe www.buila,ro

N-am mai fost demult in Buila. De aproape un an. Desi multe ganduri de ture s-au aninat de muntele acesta in anul care a trecut nu am ajuns pe aici, nici la alergat, nici la treking, nici la catarat, nici la bicicleta, nici la schi, desi idei au fost pentru toate. Acum suntem in pana de idei, de fapt singura idee este Buila, asa ca dam curs invitatiei ce statea pe buze.

Deturnam multe planuri si ne strangem trupa mare in Buila. Ne pregatim pentru un weekend de plimbareala asa ca oamenii se inarmeaza cu aparate foto, camere de filmat si cate si mai cate...Eu nu am nimic din toate astea. Amintirile si apoi cuvintele sunt singura mea radiografie a weekendului trecut. Nu sunt suficiente si nu acopera totul, asa cum nici pozele sau filmul nu ar putea sa o faca. Este pur si simplu un mod de a zugravi ceva, un mod personal si in care ma regasesc. Mi se pare mai usor sa scriu o carte decat sa fac un album foto...

Incepem tura cu un traseu ingropat in amintiri-Brana Caprelor. Am fost o singura data pe aici, in prima noastra tura in 2 si pe atunci traseul ni s-a parut o aventura, fiind putin marcat si mai putin parcurs. Acum totul e mult mai clar si cei de la Kogayon au facut treaba buna si pe aici, ca dealtfel in intregul masiv.

La inceput de drum

Astazi cautam toamna...cea mai mare parte a peisajelor au o tenta de trecut de vara...e doar o urma de rosu si de galben si mult verde prazuliu. Cheile Cheii sunt linistite si secate. Cabana e tihnita, fara muzica, cu un foc mocnit si ingropat in mult jar, cu mult fum insa, iar cabanierul ne omeneste repede cu cate o cana de ceai pentru fiecare.

Inceput de toamna.

Apoi plecam mai departe, sa castigam altitudine, sa cautam toamna tot mai sus.

Unde sunt surorile mele?

Tanar si stinger

Nici pe aici nu o gasim asa cum ne-o imaginam...galbena, rosie, pasionala, focoasa, aprinsa, ruginie, caramizie, fata cu parul de foc a intregului an. Gasim insa din ce in ce mai mult frig. Din rasuflarile noastre ies aburi, un vant rece coboara pe valcelele pe care le traversam, mainile ingheata usor usor si cautam caldura manusilor.

Gasim in schimb un loc primitor pentru noaptea ce avea sa vina si cat timp eu si Radu ne codim sa mergem la alergat, baietii pornesc focul si stam si ne minunam de pe prispa cum vine zapada peste noi. E prima ninsoare pe anul acesta si pana la urma ne hotaram sa plecam la alergat...de ce sa nu alergam printre fulgi, sa ii lasam sa ne mangaie fata si sa ne racoreasca focul din noi. E bine ca nu ploua si nu ne uda...Asa ca din Poaina Piscul cu Brazi, plecam spre Curmatura Builei. Poiana de Piatra, Poiana Frumoasa, pauze de privit apusul, libertate, ninsoarea care s-a oprit, primele acorduri puternice de toamna, amestec de note grave si ascutite ascunse in cei cativa copaci ce s-au dedat Femii de foc...

Urcand cu mai mult sau mai putin spor prin padure

Inca putin pana la refugiu.

In refugiul din Curmatura Builei e pustiu, stam sa ne incalzim putin si apoi ne despartim, Radu la deal, spre vf Buila, eu la vale, inapoi prin poieni. Acum la intoarcere alerg mult mai bine, mult mai legat, cu mult mai multa usurinta...Ador poteca asta, deal, vale, rasuflarea ce imi sparge pieptul cand ma avant la deal in asteptarea coborarii ce ma imi va linistii bataile inimii. Ajung inca pe lumina inapoi si ma infofolesc in toate hainele pe care le am privind cu teama spre noaptea ce va sa vie. Focul da caldura doar pe o parte, fum pe toate partile si aduce cu el o gura de vin bun si niste slana la tepusa. Apoi parasesc focul in speranta ca voi regasi caldura in sacul de dormit. Am incercat sa ne alegem un loc pe priciul de sus, pe prinicpiul aerul de cald urca, dar nu pot sa nu visez noaptea la caldura unui sac de puf mult promis... Nu mi-e frig dar nici loc sa ma intind nu am asa cum stam stransi unul in altul. Astfel ca dimineata nu am niciun chef sa ma scol, sa plec cu oamenii la treking, sa ma plimb pe zapada ce s-a asezat afara, si raman in sacul de dormit, de fapt in 2 saci de dormit, ca asa e mai cald. Radu si Alex pleaca la alergat si alearga ore bune, asa ca raman stapana acasa si ma lupt cu invatatul si cu somnul in paralel...Nu am succes cu niciunul prea mare...

Alergand sub un cer plumburiu

Inainte de coborarea aventuroasa din saua Stevioara.

Raze fugare de lumina

Si sfarsit de zi.

Un trail-runner in devenire, atitudinea face totul.

Moment cuvios la Patrunsa.

Zapada de peste noapte.

Se intorc baietii si plecam la masini pe acelasi drum...plec resemnata caci pare ca nimic interesant nu se va asterne in cale. Dar ninsoarea de aseara a lasat urme adanci...Capatanii sunt acoperiti cu un puf alb iar Brana Caprelor este acelasi traseu dar cu alte privelisti.

Intr-o singura seara a venit parca toamna...toamna adevarata. Frigul si temperaturile sub 0 au adus cu ele Fata cu parul de foc ce va asterne in urma ei o trena purpurie, regala.

Si s-a mai dus un weekend.

Copacii se vor pleca in curand in fata ei, manati din spate de legiuitori incoruptibili si parca o vad- de o frumusete dura si risipind caldura de o fierbanteala rece, asa cum va trece printre slujbasi.

Va lua tot ce poseda si va lasa Iarna sa le dea sarutarea inghetului. Se intoarce, generatie de generatie si toti ii stiu frica, dar ca nebunii, incearca sa isi infrunte destinul si ii sarbatoresc venirea cu focuri imense din care se ridica spre cer pale rosii si galbene, ca niste limbi uriase de dragoni.

Si noi suntem nebuni in felul nostru, niste nebuni frumosi, ce cautam fiecare mica sau mare minune in natura care ne inconjoara, care ne-am adaptat la toate anotimpurile, care ne zbatem intre nostalgia verii si visurile iernii...totul e sa nu lasam toamna sa ne scape printre degete. Nu am ratat spectacolul ei in niciun an, si ar fi pacat ca acum sa nu prindem reprezentatia de gala...Asa ca ne vedem weekendul viitor, tot pe munte, in cautarea scenei perfecte.

Ultima alergare de vara, in septembrie

2011-10-20T11:58:00.000+03:00

Poze aici.
Jurnalul lui Mike aici.

Dupa un prim weekened de iarna in care ne-a tatait fundul de frig si in care am vazut si primii fulgi de nea, chiar imi aduc aminte cu placere de ultima zi din septembrie petrecuta la munte impreuna cu mike. Septembrie a fost anul acesta incredibil de calduros si de uscat, astfel incat zilele de toamna cu culori aprinse si cu atmosfera clara s-au lasat destul de mult asteptate.

Mike a scris deja un jurnal putin nostalgic legat de tura asta, dar am zis sa scriu si eu macar cateva cuvinte despre tura. Cu o zi inainte eram la catarat, tot in Bucegi, reusisem sa-mi busesc tibia, astfel incat nu aveam prea mari sperante de la dimineata zilei de duminica. Totusi cand ne-am trezit, destul de tarziu de altfel, pe la 9, si cand am vazut ca nu e dracul chiar asa de negru si ca e vreme frumoasa si soare afara am zis totusi sa plecam spre munte.

Ca o vorba de duh pe care am scos-o in legatura cu tura asta, partea frumoasa la turele de alergat la munte e ca nu te grabesti nicaieri. Poti sa te trezesti mai tarziu, sa astepti dupa-masa sa fie vreme frumoasa, poti sa ajungi pana hat-departe stiind ca in alergare ai timp suficient sa te intorci. Alt avantaj e ca nu ai bagaje de facut si de desfacut.

Astfel incat plecam din Busteni la o ora la care majoritatea se intorc, pe la 12:30, intr-o dupa-masa frumoasa si senina de septembrie. Totusi temperaturile erau de august, astfel incat transpiram destul de serios alergand pe Plaiul Munticelul. Ne intalnim cu putin turisti, majoritatea pe coborare, luam apa de pe Valea Cerbului si continuam mai departe spre Valea Morarului. Intotdeauna mi-a placut Valea Morarului, acele arata genial de aici, iar zona superioara cu caldari domoale si izolate are un aer aparte. E un loc in care mi-ar place la un moment dat vin cu cortul si sa dorm o noate. In prima caldare ne intalnim cu mai multi prieteni din Ursul Trubadur, care coborau de la Omu, luam o pauza la soare si stam cu ei la o vorba povestind despre o vale cu nume fatidic pe care fusesera cu o zi inainte, Valea Pietrelor. Si binenteles ce se poate intampla pe Valea Pietrelor decat sa plece pietre la vale.

Ajunsi in Poiana Costilei

Alergand pe placuta poteca ce ne duce spre Valea Morarului.

Ultima zmeura pe anul acesta.

Plecam in cele din urma mai departe si trecem din caldare in caldare, pana inainte de Omu unde mai facem o pauza, admirand toate vaile de pe abruptul nordic al Costilei. La iarna trebuie sa schiez macar pe valea Priponului, asta presupunand ca va fi zapada suficienta.

La Omu lume multa si galagie astfel incat nu zabovim prea mult si pornim spre culmea Doamnele. Geniala portiunea dintre Omu si saua Batrana la alergat, mai ales in lumina blanda a dupa-mesei. Si pustiu, nu intalnim nici un om. Chiar imi place intr-un fel sentimentul egoist de a avea muntele doar pentru tine, si multe locuri sunt mult mai frumoase atunci cand sunt pustii. O noua pauza inainte de a incepe coborarea pe Valea Doamnele, stam intansi pe iarba uscata si ingalbenita, la cucurigu fata de Busteni si cu 2 ore si ceva de lumina ramase.

Totusi calculul nu iese chiar asa de bine si ne dam seama ca pe ultima parte a coborarii pe jepi o sa ne prinda intunericul, dar pana atunci mai e. Deocamdata coboram pe valea Doamnele spre Pestera, unde e complet pustiu, dupa care alergam pe Plaiului lui Pacala sub ultimele raze ale soarelui. Sincer nu mi-as fi dorit sa fiu in nici un alt loc in momentul respectiv, si nu prea pot sa-mi imaginez vre-un loc mai fain de alergat pentru ziua respectiva de duminica. Am facut si un filmulet care a iesit zgaltait in ultimul hal, dar din care se poate intelege cat de cat despre ce era vorba.

Urcand pe Valea Morarului.

La 2500m

Spre Valea Doamnele, sub lumina blanda a dupa-amiezei tarzii.

Pe Plaiul lui Pacala.

Apus de la balcon.

Pe urcusul spre Piatra Arsa ma despart de Mike pentru ca dimineata plecasem prea flower-power, respectiv fara frontala. Speram sa prind cea mai mare parte a coborarii pe jepii mari pe lumina, si in plus oricum trebuia sa ma duc sa recuperez masina de la caminul alpin. Odata cu apusul soarelui se lasa in schimb si un frig care ne aduce aminte ca suntem in septembrie, in vreme ce eu ma intrec cu intunericul la coborarea pe jepii mari. Pana la urma intunericul castiga, si eu scot arma secreta, respectiv o janghina de telefon nokia care are in schimb si un led. Led cu care ma descurc fara probleme pana in Busteni. Astept primul smartphone care sa aiba si led si la care sa tina bateria pana la sfarsitul zilei pentur a-l schimba, desi ma indoiesc ca va veni prea repede momentul.

Cam atat despre ultima zi de vara de anul acesta, chiar daca a fost la sfarsitul lui septembrie. Un jurnal scris in toamna asteptand iarna cu schiul ei...

Bike.Climb.Bike ziua 10

2011-10-13T09:00:00.000+03:00

Link catre poze.

Link catre jurnalul Mihaelei.

Dimineata zilei a zecea incepe cu ceasi vreme frumoasa pe care am avut-o in ultimele zile. Nu mai avem access la net de pe kindle de cateva zile, astfel incat nu prea avem sa aflam nici cum va fi vremea in zilele urmatoare. Suspectez ca internet-ul e moca de pe kindle doar in anumite tari, dar cand aveam sa ajung acasa aveam sa descopar ca problema nu vedea de aici, ci mai degraba de la inregistrarea lui pe o tara nepotrivita.

Azi e ziua a zecea, conform planului ar de acasa ar fi trebuit sa fie ziua in care ar fi trebuit sa ajungem in Courmayeur, dar cum socoteala de acasa nu prea se potriveste cu cea din targ am facut deja 1300km si mai avem inca 500km pana in Courmayeur. 500 de kilometri care sa vor desfasura printr-o tara cu care nu am avut foarte mult contact pana acum. Fiind si ei latini ca si noi nu avem asteptari prea mari, suntem mai mult curiosi sa vedem ce o sa gasim.

In primul rand mai cativa kilometri de mers pe pista de biciclete care merge pana in Muhlbach, de aici neavand foarte mult habar ce vom gasi. Speranta ar fi sa dam de alta pista de biciclete care sa ne coboare in sud spre Bolzano si Trento. In Muhlbach incercam sa aflam intr-un oficiu de informare turistica cum sta treaba si aflam ca intr-adevar e o pista care merge in directia buna, dar care incepe din Bressasone. Pentru a ajunge acolo avem de ales intre 25 de kilometri intortocheati pe o pista si 15 kilometri pe un national care merge la vale. In cele din urma alegem cea de-a doua varianta. Tot in Muhlbach, pentru ca uitasem sa-mi pun ochelari in dimineata respectiva reuseste sa-mi intre si o ganganie cam afurisita in ochi, astfel incat urmeaza minute bune de chin pentru a scoate animalul mort de sub pleoapa. De aici incolo imi invat lectia si nu mai merg fara ochelari, mai ales pe coborarile pe care gonesti in viteza.

Prin munti deocadamta inverziti, gonind spre Muhlbach.

Pistele deocamdata sunt identice cu cele din Austria.

Coborand spre Bressasone dam pentru vedem pentru prima data si intinsele livezi de mere ale italienilor. Initial nu ne dam seama ca sunt meri pentru ca merii sunt aliniati la distanta foarte mica unii de altii, ordonati pe randuri si crescuti mai mult pe verticala. Si sunt imens de multe livezi, dar in acelasi timp totul are un aer de agricultura industriala.

Ajungem in cele din urma in Bressasone, unde dupa o scurta pauza de alimentare la un supermarket gasim si pista de biciclete. E facuta macar partial pe unde a fost un drum vechi drum roman, si teoretic face parte dintr-o magistrala ciclabila care traverseaza italia de la nord la sud. Bressasone e interesant, peste tot se vad lucruri scrise si in Italiana si in Germana.

Printr-un orasel tipic.

Avem 45 de kilometri pana in Bolzano, si la cum pare sa mearga pista de biciclete cel mai probabil toata ziua vom merge pe langa malul raului Adige, pe langa Dolomitii stancosi si uscati. Pedaland spre Bolzano simtim pentru prima data si mirosul de mare. Nu stiu exact cum a ajuns aici, la 200 de kilometri de cel mai apropiat tarm dar miroase foarte puternic si pregnant a mare. Odata cu mirosul in schimb incepe sa-si faca de cap in schimb si un puternic vant dinspre sud. Intr-un popas vorbin si acasa cu parintii Mihaelei pentru a expedia coletul cu echipamentul pentru Mont-Blanc, desi stim ca suntem in intarziere si ca probabil va fi o mica aventura cu recuperarea coletului.

Invartindu-ne printr-un Bolzano cam aglomerat.

Ne invartim putin prin Bolzano, care arata foarte asezat ca si oras, pacat e cam incomod sa mergi pe stradutele mici cu bidiviul dupa tine. Mancam si o inghetata foarte buna pe care o asteptam de ceva vreme (trebuie spus ca cele mai bune inghetate de pana acum le-am mancat in Italia). Pana la urma ne asezam din nou la drum, urmand pista de Biciclete spre Trento pana unde avem inca 50 de kilometri.

Valea arata extrem de interesant, sunt locuri in care se ingusteaza destul de mult dar si locuri in care kilometri buni complet plati din mal in mal. Incep apara si strugurii, alternand din loc in loc cu livezile de meri. In schimb totul e mult mai uscat, si oamenii au sisteme de irigatii extrem de bine puse la punct in zona. Arata extrem de spectaculos si Dolomitii stancosi care strajuiesc pe stanga si pe dreapta vaii. Si bicicletele si oamenii s-au schimbat destul de mult, acum 80% din biciclistii pe care ii intalnim sunt pe cursiere. In schimb toti sunt foarte prietenosi, si mai conversand cu unul cu altul ne dam seama ca intelegem fara nici o problema ce vorbesc, chiar daca vorbele noi le transmitem printr-o corcitura de romano-italano-franceza.

Livezi de meri, podgorii de vie.

Incercand sa ne dam seama pe unde suntem

Toate strajuite de pereti stancosi.

In schimb pe masura ce ne indepartam de Bolzano incepe sa se manifeste un vant foarte puternic dinspre sud, intr-o asa masura incat trebuie sa luptam putin pentru a inainte cu 16-17 km/h. Frustrarea incepe sa se accentueze putin inainte de Trento cand pista face un ocol de 10 kilometri pentru a trece un rau peste care nu era pod in locul potrivit. Odata cu inserarea ajungem si in Trento, din care in schimb nu intelegem prea mare lucru pentru ca ne grabeam pentru a gasi a face cumparaturile si pentru a gasi un loc de cort. Ne dialogam in acelasi timp si cu un tip super de treaba, care ne explica ca un drum pe care voiam sa mergem initial e foarte aglomerat si plin de tunele, si care ne indruma si spre un supermarket care sa fie deschis la ora respectiva.

Pana la urma trecem mai departe si de Trento, pentru a gasi un loc chiar fain de cort pe malul raului, complet echipat si cu loc de spalatacit. Dupa o cina copioasa de paste cu sos, si cu carnati Pippi, admiram si un apus frumos dupa care cateva picaturi de ploaie ne fac sa intram in cort, unde cadem la datorie morti de oboseala. Pana la urma prima zi in Italia nu a fost chiar asa de rea precum ne asteptam, sa vedem ce ne rezerva si zilele urmatoare.

Catarare de toamna la Costila, traseul Balcoane

2011-10-11T23:06:00.001+03:00

A trecut mai bine de luna si jumatate de ultima data cand am fost la catarat, si odata cu perioada asta s-a evaporat si bruma de antrenament pe care o stransesem in primavara. Totusi chiar mi-era dor de o catarare, chiar daca numai de o zi in Bucegi. Vineri dupa-masa reusesc sa-l corup pe Adi la o iesire la catarat pe undeva pe Valea Prahovei, dupa care ni se alatura Corina si Victor care aveau si ei in plan Traseul Furcilor. Astfel incat plecam sambata dimineata, nici prea devreme nici prea tarziu, cu nici un plan foarte clar in minte. Variante ar fi fost escalada in Sinaia, sau un traseul de mai multe lungimi in zona Costilei. Pana la urma alegem varianta din urma, si lasam masina la caminul alpin.

Weekendul respectiv a fost in Busteni o alpiniada organizata de CAR, astfel incat ne-am intalnit cu o groaza de oamenii de toate varstele urcand spre refugiu si spre traseele de langa refugiu. Urcam intr-o ora si un pic pana la refugiu, intr-un ritm mai alert care ar fi trebuit sa substituie un fel de antrenament aerob. In timp ce gafaim pe urcusul spre Costila ne dam seama ca ar fi mers si o alergare astazi, mai ales ca vreme e destul de inchisa si e foarte multa pacla in atmosfera. Abia se vad Baiului care sunt la o aruncatura de bat.

Ajunsi la Costila.

Ajunsi la refugiu ne hotaram si ce traseu sa facem, si alegem Balcoanele, pe care eu mai fusesem niciodata si Adi doar cu multi ani in urma. Victor si Corina ne explica ca singurul loc in care trebuie sa avem atentie e in penultima lungime un traseul se intersecteaza cu Galiani, unde trebuie sa avem grija la un traverseu orizontal. Binenteles ca imi intra pe o ureche si iese pe alta, si cum nu gasim o schita in dosar plecam doar cu mult entuziasm spre baza traseului. Entuziasm care se topeste cand dau de primele saritori de valea Costilei, cand observ ca adidasii de alergat cu care venisem nu au nici o treaba cu catararea elementara. Adica complet nici o treaba, desi aveam acasa o perech de Vaude de alergat care se descurca chiar onorabil, si pe care i-am cocotat prin o groaza de trasee.

In lupta cu saritorile de pe Valea Costilei.

Ma enerveaza atat de mult incat la un moment dat imi bag picioarele si ma schimb in espadrile, macar sa stiu o treaba. Usor, usor, saritoare dupa saritoare ajungem si la baza traseului pe la ora 12. Aici scurta echipare, suntem cu semicorzi asa ca alegem retragerea in rapel si lasam rucsaceii si bocancii jos, si dupa o scurta echipare plec si pe prima lungime.

E foarte interesant cat de ruginit esti dupa ce nu ai mai catarat o perioada, chestie care se simte si mai mult pe conglomeratul din Bucegi. Si dureaza putin pana capeti din nou incredere, si pana ajungi sa stai si tragi de pietricele incastrate fara a avea frica ca vei ramane cu ele in mana. Binenteles ca tot ramai cu cateva in mana pana la urma, dar despre asta mai incolo. Pana una alta pe la jumatatea primei lungimi imi dau si eu drumul si lucrurile incep sa se lege, si ajung dupa cate pasaje de catarare frumoasa pana in prima regrupare. Traseul a fost refacut de curand, si regruparile sunt pe ancore si situate la maxim 50m, deci daca aveti dubii de regrupari intermedieare e bine de mers pana se intalneste regruparea refacuta.

Pe prima lungime.

Adi vine si el repede, desi in ultimii ani s-a catarat extrem de putin a avut o perioada in care iesea la catarat weekend de weekend, si chestia asta se vede in felul in care se misca pe stanca. Prima regrupare e putin incomoda, dar merge pentru doua persoane, 3 ar fi putin inghesuiala. A doua lungime incepe initial cu un diedru care merge frumos, urmat in schimb de o iesire pe o fata destul de spalata, pe care nu prea o inteleg. Cu ceva odihnit in bucle reusesc sa trec si ma duc intins cam 50m incercand sa dibuiesc urmatoare regrupare.

Regrupare pe care binenteles ca nu o dibuiesc, si pana la urma regrupez la un piton bagat intr-o mica grota si la un friend. Si de aici a urmat o culme a ratacirii pentru mine. Trebuie spus inainte, ca o paranteza, ca am un simt de orientare destul de bun, atat in perete cat si in rest. Cred ca pot sa numar pe degetele de la o mana tr
aseele pe care le-am gresit de-a lungul timpului, si pe multe din ele le-am descoperit de unul singur fara a avea avantajul de a merge cu cineva care mai stie traseul. In schimb in dupa-masa respectiva, desi Corina de spusese avem grija in penultima lungime, desi Adi gresise si el traseul cu mai multi ani in urma, pentru ca pana la urma sa-l termine totusi pe unde trebuie, cu toate acestea am reusit cu cea mai mare nonsalanta sa gresesc traseul. Din punctul respectiv parea cea mai normala continuare, si se mai vedeau si doua spituri asezate sub o mica surplomba care parea sa indice locul prin care e traseul.

Si nu a fost orice fel de ratacire, a fost o ratacire cu un morcov resimtit destul de intens, pentru ca regruparea era la un piton si un friend, prima asigurare pentur a evita factorul 2 era binenteles tot un friend, si au fost cativa metri de iesit la liber pe o roca cam sfaramicioasa pana am ajuns la spitul salvator. Si am ajuns la
el doar pentur a vedea cum vine traseul pe o fisura cu doi metri mai in dreapta mea.

Ma coboara adi cativa metri pentru a verifica, gasesc si regruparea mai jos, doar ca atunci cand dau sa urc inapoi pentru a da rapel inapoi in regrupare, urcand in acelasi mod ca prima data, ma trezesc penduland cam 2 metri cu un bolovan de toata frumusetea in mana. Acelasi bolovan de care m-am tinut si cand am trecut prima data, cand eram asigurat in doua friend-uri si un piton. Doar ca atunci fiind morcovul mai adanc intrat am tras de el mai cu grija.

Problema era in schimb ca in pendulare reusesc sa dau o tibie de toata frumusetea in stanca. Initial de la adrenalina nu prea se simte, dar pe masura ce trece timpul incepe sa ma doara din ce in ce mai tare. Unii ar zice ca am avut putin ghinion, dar privind putin in spate eu as zice ca am avut de doua ori noroc, pe de o parte pentru ca bolovanul a tinut prima data cand am trecut, si a doua oara pentru ca am dat cu tibia si nu cu genunchiul (era chesti de 2-3 centrimetri ca sa fi dat in schimb cu rotula, si ar fi fost mult mai dureros in cazul asta).

Pana la urma mesteresc si rapelul, ajung in regruparea in care trebuia sa ajungem, vine si Adi pe un traverseu care da chiar bine in poze. Problema e ca dupa ce a trecut efectul adrenalinei imi cam trece orice chef de catarat, mai ales ca incepe sa ma doara din ce in ce mai tare si piciorul busit. Si cand ma gandesc ca aveam in plan o alergare cu mike in ziua urmatoare, si ca MPC-ul e la o saptamana distanta. Nu-i nimic, daca nu-si revine exista intotdeauna si varianta voluntariatului, o chestie pe care trebuie neaparat sa o incerc la un moment dat la un maraton montan.

Pasind cu atentie.

Pana la urma ma hotarasc sa continui, pe de o parte pentru ca mai e putin pana sus, pe de alta parte pentru ca optiunea rapelului nu e chiar asa de simpla de unde suntem acum. Nu cred ca am mai fost atat de obosit pe nici o lungime pe care am facut-o pana acum, lipsa de antrenament si piciorul cuplandu-se intr-un mod nefericit. Reusesc pana la urma cu chiu cu vai sa trec tragand de vre-o doua bucle si ajung in punctul de rapel amenajat pe directia traseului Cezar Vargulescu. Doua rapeluri lungi de 60 de metri si suntem inapoi pe firul vaii, si pornim sontac sontac sa ne recuperam ruscacii, dupa care incepe seria rapelurilor pe Valea Costilei.

Si ajungand cu un ultim rapel intins in Valea Costilei.

Ajungem in cele din urma la refugiu pe la 19:00, unde era aglomeratie destul de mare, mai ales pentru un weekend care nu anunta vreme foarte buna. Facem o mica pauza, si hotaram sa ii dam la vale pentru a mai prinde ceva din ultima ora de lumina a zilei. Jos in Busteni incercam sa gasim fara success o ciorba cat timp ii asteptam pe Victor si pe Corina, iar dupa drumul lung spre Bucuresti ziua se termina cu o punga de zarzavat congelat pe tibia umflata.

Maratonul Pietrei Craiului 2011

2011-10-04T03:20:00.000+03:00

Au trecut doi ani de cand am prins microbul. Acum doi ani pe vremea asta scriam un blog despre experienta intensa a primului maraton. Acum privind in spate imi pare chiar bine ca experienta primului maraton a fost legata de Maratonul Pietrei Craiului, si chiar imi pare bine ca am prins microbul. Nu l-am prins la fel de intens ca si altii, si cel putin anul acesta media concursurilor a fost de 1 pe luna, cu mici exceptii toate fiind de alergare. O primavara noroioasa m-a demoralizat complet la partea de MTB, chiar nu vad sensul de a inota prin noroi, mai ales prin noroiul cleios de campie.

In schimb alergarea la munte chiar imi place, si aici nu prea conteaza cat de mult a plouat inainte, daca toarna cu galeata in ziua concursului. Pana la urma totul e mult redus la alergat, ai nevoie de o pereche de incaltari si de un bidon in care sa tii apa. Restul sunt mai mult sau mai putin accesorii care sa pot sau nu sa compenseze pentru lipsa de antrenament. De multe ori stau si ma gandesc, apropo de toate hainele speciale de compresie pentru alergat, daca chiar ar fi ceva de capul lor de ce nu le folosesc toti kenyenii la maratoanele de sosea?

Revenind putin la microb, daca e sau nu cu adevarat molipsitor e foarte discutabil. Am incercat si eu sa-l dau mai departe cu destul de putin success, si pentru a se prinde cred ca e totusi nevoie de un teren propice. Numarul participantilor la MPC a evoluat exponential in primii ani, in schimb acum numarul participantilor a ramas cam acelasi ca si anul trecut, deci tot aproape 500 de oamenii. Asta in timp ce la restul maratoanelor montale numarul se invarte probabil pe 200, cu exceptia Eco Maratonului. Pe de alta parte daca ar fi 700 sau 1000 de oameni la MPC ar aparea adevarate probleme din punct de vedere al organizarii si al logisticii.

Si totusi, ce ma face sa mai particip la maratoane dupa aproape doi ani, cum de nu m-am plictisit si cum de nu vreau sa schimb maratoanele cu altceva. Cum de ma gandesc la doua zile dupa maraton cat timp mai e pana la urmatorul la care vreau sa particip?. Raspunsul vine din intensitatea trairilor pe care le ai in timpul unui maraton. Chiar daca e greu si daca iti scuipi plamanii, chiar daca ti-e bine, chiar daca linia de sosire ti se pare extrem de departe, chiar daca alergi singur, chiar daca alergi dupa cineva sau daca te uiti peste umar in spate dupa alti concurenti, chiar daca traiesti linistea de cateva zeci de secunde de dupa trecerea liniei de sosire, toate cele de mai sus sunt trairii extrem de intense.

Alerg maratoane, ma catar, merg la munte pentru ca atunci cand fac asta simt ca traiesc. O altfel de traire decat amorteala simturilor indusa de orasul in care stau, de cele 8 ore pe zi petrecute in fiecare zi pe scaun. Mi se pare uimitor ca imi amintesc detalii despre zile petrecute la munte acum 10 ani de zile, dar in acelasi timp uit complet carti pe care le-am citit sau filme pe care le-am vazut acum 2 ani.

Pe langa aceasta mai sunt oamenii, care sunt dupa cum zicea si Luci la festivitatea de premiere o mare familie. Si tinand cont ca sunt cam aceasi 300 pe la fiecare concurs, ajungi sa-i cunosti cam pe toti. Din multe puncte de vedere un maraton e impartit in doua jumatati, prima parte maratonul efectiv si a doua constand in vorbe cu prietenii dupa maraton. Doua parti care sunt cam la fel de placute pentru mine.

Si acum inapoi la MPC si la ziua concursului. De data aceasta am venit cu amandoua mamele la concurs, mama mea care a fost si anul trecut ca spectator si mama lui Mike. Mike le-a facut deja un plan frumos pentru orele pana cand aveam sa venim si noi, o plimbare pana la Coltul Chiliilor si inapoi. Si dupa cum am vazut cand m-am uitat in jur in dimineata concursului erau o groaza de mame/parinti/copii.

Impreuna cu mama mea, inainte de start.

Ne inscriem ca de obicei dimineata, si in ora de dinaintea startului tot stau si ma mosmondesc pe langa masina rezolvand una alta. Mi-am facut de-a lungul timpului un fel de ritual ce dureaza cam o ora, trecand pe rand prin leucoplastarea zonelor cu probleme (doua degete de la picioare, fluierul piciorului si sfarcurile, leucoplastarea celor din urma fiind chiar esentiala), prin imbracarea in echipamentul de alergat, prinderea numarului, pregatirea borsetei si a gel-urilor, pregatirea pastilelor de izotonic. Par putine, dar facute in tihna cand esti putin molesit de trezirea matinala dureaza cam o ora.

Si tot mosmondindu-ma se face si fara 10, si ma asez la rand la coada pentru verificarea echipamentului. Si nu dureaza putin verificarea echipamentului pentru aproape 500 de oameni, nu-i nimic in schimb pentru ca mai schimbi vorbe cu cunoscuti. Asta cu toate ca in afara de un success alta incurajare relevanta e cam greu de dibuit. Toata lumea stie cat de mult sau cat de putin s-a antrenat, si la ce se asteapta, si din prisma acestor lucruri intrebari de genul "Pregatit?" par putin la nealocul lor. Intotdeauna esti pregatit, altfel n-ai fi la linia de start. Si totusi parca niciodata nu esti atat de pregatit precum ti-ai dori.

Apropo de pregatit am descoperit la ultimele maratoane ca-mi place mult mai mult sa alerg fara ceas. Asa nu ai intr-un fel nici un fel de stres, nu stii daca esti inainte sau in intarziere fata de timpul pe care ti l-ai propus, nu ai nici un senzor care sa-ti spuna daca inima sta sa-ti sara din piept, sau daca alergi cu 20 la ora la deal. Si nici nu ai nevoie de toate astea, si poti sa asculti mult mai bine ce-ti spune organismul.

Ca antrenament pentru MPC-ul de anul asta am inceput dupa concediu cu maratonul din Ciucas, urmat in penultimele doua weekend-uri de o tura de doua zile in Bucegi, si in ultima duminica o alta tura faina cu Mike in Bucegi. Amandoua iesirile au fost ture foarte faine in sinea lor, dar care s-au lasat si ceva febra musculara in primele zile ale fiecare saptamani. Teoretic ar fi trebuit sa fie fix ce nu trebuia, ture lungi inainte de maraton, dar practic a fost cam tot de ce a fost loc in doua saptamani.

La start mi-ar fi placut sa scot un timp mai bun ca anul trecut, si eventual sa fiu prima fata, adica sa ies inaintea primei fete. Am eu ce am cu iesitul inaintea primei fete, mai ales ca anul acesta a fost un tel de neatins pana acum pentru mine. La EcoMaraton Dana Marin ajungand cu 10 minute inaintea mea, la Hercules la fel am fost depasit pe ultima portiune, 5 minute diferenta, la Ciucas am alergat o bucata destul de lunga impreuna, dar tot a fost un minut diferenta. Macar progresia a fost in directia buna.

Moral ridicat, muzica motivanta, 3,2,1 si incepe si MPC 2011. Plec mai din spate, astfel incat pe platul pana la fantana lui Botorog tot depasesc multi concurenti care mi se pare ca au plecat mult prea tare. Bine pe de alta parte la MPC are putina logica sa pleci putin mai tare, pentru a nu prinde aglomeratie la urcarea spre Magura. O parte buna din drumul pe asfalt il petrec in spatele lui Istvan, care are si el un ritm destul de ponderat. Intr-un fel de-abia astept urcarea pentru a mai alterna si mersul cu alergatul. Inainte de urcare o depasesc si pe Dana, dar cum incepe urcarea tasneste pe langa mine. Pana la Casa Folea cred ca am trecut unul pe langa altul de 5-6 ori.

E interesant sa vezi cum fiecare merge in mod diferit, Istvan spre exemplu urca in alergare cam tot ce se putea alerga. Dana urca mai in forta ca mine, dar eu ajung mai odihnit in varful micilor pante si recuperez la vale. La un moment dat cand arunc o privire in spate vad tricoul galben al lui Suca, care merge in spatele meu o bucata, ritmul de mers fiind cam acelasi.

Alergand de/cu prima fata.

Incet incet ne apropiem de la Table in cam aceasi formatie. La coborarea spre la Table ii dau mai tare la vale dupa Istvan, si descopar ca ma deranjeaza glezna stanga. E in parte din cauza papucilor de alergat care si-au cam trait viata anul acesta, si care au o talpa cam deformata dupa sutele de kilometri pe care ii au la activ. Oricum nu nimic grav, si se rezolva deocamdata cu putin indiferenta.

La table erau Gabi Solomon si Sergiu Buciuc. Culmea e ca in graba punctului de alimentare l-am observat pe Gabi care facea poze si nu l-am recunoscut pe Sergiu care a fost cel care mi-a pus apa in bidon. In stomac mai am ceva balast de la carbo-loading-ul de vineri, deci nu mananc nimic din ce a fost pe la punctele de alimentare. Bucata dintre La Table si inceputul urcusului spre Saua Funduri trece parca foarte repede anul acesta. Pe ultima bucata sunt cu ochii pe niste bete de carbon ultimul racnet, cu alte cuvinte craci uscate din padure. Unul il nimeresc ok, in schimb unul a fost mai blestemat de mama natura si plin de cioturi de care ma zgarii. Oricum stiu ca fara ele as fi mort pana in saua Funduri, nu neparat pentru as merge mai repede cu ele (probabil aveau cam un kil doua fiecare), ci mai ales pentru ca in felul acesta mai scutesc putin picioarele.

Run Forest, Run!

Si incepe pana la urma si urcarea, si la fel ca anul trecut incep sa depasesc concurenti, in total 8 pana cand ma instalez in spatele lui George care urca si el foarte bine. Trec si pe langa Dani care nu prea are chef de tras dimineata asta. Una peste alta urcarea a mers chiar bine, si trec impreuna cu George culmea spre Valea Urzicii. Acum trebuie spus ca om care sa coboare mai tare ca George eu inca n-am vazut. Acum inainte de a ajunge eu la a doua franghie el era la baza grohotisului. Si trebuie spus ca nici eu nu cobor foarte rau, probabil ceva mai bine ca media.

Tot pe prima parte a coborarii ma depaseste si Andrei Tale care cobora si el destul de tare in momentul respectiv, dupa care ma intalnesc si cu Gica, care nu se simtea foarte ok. Mergem impreuna o bucata, dupa care ma departez usor, incepand pentru mine partea solitara a maratonului. Nimeni in fata, nimeni in spate, si senzatia ca mergi mai incet decat ar trebui sa mergi. De-abia astept sa inceapa coborarea spre Plaiul Foii, acolo macar stiu ca e de gonit continuu la vale, si ca pot sa trag. Recunosc ca nu prea-mi plac suisurile si coborasurile de pe poteca, desi ca peisaje locuri sunt geniale, probabil cele mai frumoase peisaje din orice maraton de pe la noi.

Apa! (apropo de apa, cei care dau apa unui om insetat ajung clar in rai, deci voluntari de la maratoane au un loc rezervat acolo sus).

Cobor constant si destul de ok, cat sa pastrez ceva rezerve pentru platul spre Plaiul Foii. Depasesc inainte de a intra in forestier un concurent, care in schimb vine ok pe plat astfel incat ajungem cam in acelasi timp la Plaiul Foii. Aici il vad si pe Andrei Tale, care era cu cateva minute in fata. Pornesc in urmarire, incercand sa mentin macar distanta pana unde incepe urcusul spre Diana. Cum incepe urcusul ma depaseste si baiatul pe care tocmai il depasisem. Si el si Andrei aveau bete, timp in care eu mergeam alert si de-abia asteptam sa ajung la padure pentru a ochi urmatorul model de bete de carbon. De data aceasta le nimeresc fara cioturi dar mai grele. Merge ok cu ele pe prima jumatate, pana cei doi incep sa se departeze usurele si se pierd in cele din urma in padure.

Jump!

Dintre toate portiunile maratonului urcarea spre Diana cred ca e Nemesis-ul majoritatii concurentilor. Anul acesta cam asa a fost si pentru mine, si cred ca a fost singurul moment din maraton in care mi se parea ca nu se mai termina bucata respectiva. Ajung in cele din urma la Diana, de-abia asteptand coborarea spre Coltii Chiliilor. In afara de prima bucata, mi se pare geniala coborarea, imi place cel mai mult din tot concursul. Inainte de coltii Chiliilor mai depasesc un concurent, si ma apropii de baiatul cu care m-am tot depasit pe ultima bucata. Totusi dupa atata coborare ficatul protesteaza si trebuie sa o las mai incet.

Incepe curba de nivel, si ma apropii usurel de baiatul din fata. In momentul respectiv nu pot sa zic ca aveam cine stie ce chef de tras si depasit, asa ca raman cuminte in spate o bucata, pana cand accelereaza departandu-se usurel. Pana la ultima coborare spre zarnesti, cand zic totusi sa incerc sa depasesc, asa ca plec mai tare la vale si intru pe asfalt cu cateva secunde avans. Sincer ma asteptam sa ma depaseasca pe asfalt, dar probabil cand l-am depasit i-a disparut lui cheful de tras asa ca distanta s-a pastrat aceasi pana la final. Oricum pe baza intrecerii de la Coltii Chiliilor pana in Zarnesti am mers destul de tare, astfel incat nu prea au mai fost resurse de sprint de final. Am scormonit pana la urma pentru cateva farame, si trec in cele din urma linia de sosire dupa 4 ore 45 de minute, pe 18 la open si inaintea primei fete. Mike a ajuns si ea pe 10 la open feminin, cu 34 de minute mai repede ca anul trecut.

La final, cautand farame de energie.

Anul trecut un jurnalul maratonului spuneam ca in timpul unui maraton nu are cum sa nu-ti fie greu. Si totusi la MPC-ul de anul acesta am mers cel mai flower-power dintre toate maratoanele de anul acesta, si inafara urcusului la Diana totul a mers ca la carte. Adica nu am avut crampe, cand simteau ca incep o lasam mai moale, nu mi-am scuipat plamanii, nu m-a durut nici un genunchi, nu prea am facut febra musculara. Astfel incat stau sa ma intreb daca nu trebuia sa trag ma itare de mine. Ori asta ori s-au aliniat planetele de data aceasta.

Au urmat cateva ore de incurajat concurentii, de stat cu prieteni de prin diferite colturi ale tarii la vorba, despre concedii si planuri de concedii, despre concursuri si planuri de concursuri. Ore extrem de faine, pacat ca parca sunt prea putine.

Si acum cu laudele. MPC a fost cel mai bine organizat maraton la care am fost anul acesta. Tot in aceasi categorie sunt si EcoMaratonul, Hercules si 7500. Doar ca MPC-ul are ceva in plus la atmosfera, istoric, si prestigiu. Intotdeauna apreciez un lucru bine facut, iar organizarea MPC-ului intra in categoria asta, printr-un fel de imbinare foarte reusita intre profesionalism si lucru facut cu suflet. Bravo si multuri pentru intreaga echipa de voluntari si organizatori.

Bike.Climb.Bike ziua 9

2011-09-29T22:54:00.000+03:00

Link catre poze.

Link catre jurnalul Mihaelei.

Astazi va fi ziua cea mare in care vom trece muntii din Austria spre Italia. De fapt a trece muntii e mult spus, pentru ca nu avem de urcat mai mult de 1000m, dar totusi va reprezenta pentru noi cel mai inalt punct prin care vom trece pana la urcusul final spre Courmayeur. Mike e putin speriat de perspectiva diferentei de nivel pe care trebuie sa o parcurgem astazi, mai ales din prisma genunchiului necooperant cu care se chinuie de cateva zile incoace.

Incepe o noua zi.

Incep sa se vada in departare Dolomitii.

Cautand zmeura prin padure.

Parasim si ultimul nostru loc de cort de pe malul Dravei si pornim spre Lienz, ultimul orasel din Austria prin care vom trece astazi. Trecem pe langa gare unde sunt vedem o groaza de biciclete pentru inchiriat. Cred ca sunt un fel de pachete oferite de cfr-ul lor de genul inchiriezi bicla, te urci cu ea in tren, te plimbi cat vrei si o lasi in alta gara daca e cazul.

In Lienz reusim pentru prima data sa ratacim si pista de biciclete, astfel incat inaintam cam 5 kilometri pe drumul national care urca spre Dobiacco inainte de a reintra din nou in pista de biciclete. Cand reintram in cele din urma, dam de un puhoi de oameni care se varsa la vale. Azi e duminica, o duminica cu vreme frumoasa asta ca nu ar trebui sa ne mire chestia asta. In schimb ce ne mira e ca toti merg la vale si nu la deal, astfel incat in vreme ce noi ne scuipam plamanii pe pante de 10% trec pe langa noi sute de biciclisti ce se bucura de aceasi coborare. Putin frustrant, mai ales avand in vedere proportiile.

Castigam usor usor inaltime si ne apropiem treptat de Dolomiti, pe care nu i-am mai vazut de aproape doi ani de zile. In momentul respectiv am stat doua saptamani aici, doua saptamani incredibil de frumoase, presarate cu foarte mult alpinism, ceva trekking si ceva bicicleta. Mi-ar place sa revim, chiar sunt un loc aparte din Europa, e totusi munte dar e altfel de munte decat gasesti in alte locuri. Biruim in cele din urma urcarea si ajungem in primele satuce italiene din drumul nostru, San Candido, dupa care Dobiacco. Din San Candido luam si o harta rutiera pentru nordul Italiei, nu la o scara foarte buna dar acceptabila pana la urma. E interesant cat de mult se schimba si specificul localitatilor, si specificul oamenilor care merg pe pistele pe bicicleta. Daca in Germania toti erau foarte riguros echipati, in Italia populatia biciclista are o alura multa mai pestrita.

Alpinistul de lemn.

Inainte de Dobiacco parasim si pista de biciclete pe care am mers ultimii 300 de kilometri, doar pentru a intra pe alta pista de biciclete care coboare pe Val de Pusteria spre Muhlbach. De aici vine si reversul medaliei pentru noi, respectiv tot ce am urcat pana acum va trebui si coborat. Si din fericire coborarea e lunga si placut, aproape 50 de kilometri din Dobiacco pana in Muhlbach. In mod surpinzator partea aceasta a Italiei imi place mai mult decat urcusul dinspre Austria, si nu din cauza diferentei de efort. Parca e mult mai multa istorie aici, mult mai multe satuce cu biserici vechi, cimitire cocotate pe varfuri de deal, cu mici lacuri de acumulare de o culoare ireala, totul cuplat cu Dolomitii care arata mult mai spectaculos din partea asta.

In departare e si Punta Fiames, un traseu pe care am fost cu Mihai acum 2 ani.

Probabil Tofana di Rose.

Casute pe malul lacurilor.

Pedaland spre un cimitir din varful unui delusor.

Nu stiu daca mi-as putea imagina un loc de veci mai frumos.

Ne oprim de data aceasta cu o ora inainte de lasarea intunericului, pe o pajiste dintre doua sate, langa un loc propice de scaldat pe malul raului. O ocazia scaldatului traim si live fenomenul numit hochwasser. Pana aici la o groaza de treceri de pod erau semne cu atentie in caz de ape mari, semne ce pareau cam desuete tinand cont ca nivelul apei era in general cu 2-3 metri sub podet. Asta pana in seara respectiva cand mergem si noi sa ne scaldama, in albia pietorasa a raului vijelios. Si ne asezam noi linistiti pe malul apei si ne pregatim sa ne spalam cand vedem cum apa pare sa creasca usurel usurel. Asta e, zicem ca n-am calculat noi bine si ne dam 1 metru mai in spate, in alte cateva minute apa era iar la picioarele noastre. Pana la urma ne retragem pe malul mai inalt si reusim sa ne spalatacim. In interval de 20 de minute cred ca a crescut nivelul cu cam 20-30 de centrimetri, desi in ziua respectiva nu parea sa fi ploaut de loc in zona, nu vreau sa ma gandesc ce se intampla atunci cand ploua torential cateva zile.

De acolo coboram.

Gradina noastra in seara asta.

Bike.Climb.Bike ziua 8

2011-09-23T00:45:00.000+03:00

Link catre poze.

Link catre jurnalul Mihaelei.

Ne trezim destul de tarziu in campingul de pe malul lacului, si inainte de plecare incercam sa mai bagam ceva curent in electronice inainte de a pleca, cat timp mai strangem cortul si facem bagajele. Apropo de electronice, kindle-ul mi se pare perfect pentru turele de bicla, tine bateria o groaza si poti sa iei o biblioteca dupa tine in 200 de grame. Astfel incat seara, daca nu esti rupt de oboseala, pot sa te asterni la citit si sa-ti transporti mintea pe alte meleaguri. In seara asta am terminat Hobbit-ul, romanul fantasy ideal, nici prea lung nici prea scurt, nici prea incarcat si intortocheat, 300 de pagini in care chiar se intampla ceva interesant.

Dimineata o avem rezervata pentru cautarea buteliei de schimb pentru primus, asa ca intreband din magazin in magazin dupa o chestie care aveam sa aflam ulterior ca se cheama "gas kartusche" ne apropiem de un intersport in care reusim sa rezolvam problema. La intoarcere trecem din nou prin centrul orasului, pe care il gasim de data aceasta mult mai putin intesat de oameni. E interesant ca oras Villach-ul, ai pe de o parte munti de peste 2000m in jur si lacuri de munte pe la 400-500m, in plus fata de toate acestea Drava e colorata intr-un puternic albastriu. Una peste alta chiar arata fain orasul si mi-a placut foarte mult

Plimbandu-ne prin centru Villach-ului.

Drava cea albastra si rapid curgatoare.

Cer albastru si multi in departare.

Casute-grajd de tinut fanul, ce-mi aduc aminte de cele din Moeciu, doar ca la alta scara.

Ne asternem din nou la drum, tot pe malul Dravei pe drumuri forestiere ca-n palma acoperite de pietris. Una peste alta cred ca nu e destul de greu sa intretii astfel de piste de biciclete pe la ei, mare parte din uzura drumurilor vine in momentul in care ai trafic greu pe ele. Iar ca sa se uzeze de la biciclisti care au maxim 100 de kile cu tot cu biciclete e destul de imporbabil. Dimineata e frumoasa, si inaintam cu spor in prima parte a zilei pe piste, ba pe stanga Dravei, spre un orasel cu un nume cam ciudat Spital am Drau.

Mike e cam la pamant cu moralul astazi din cauza unui genunchi care scartaie. Povestea e mai lunga, din cauza cazaturilor cu SPD-urile din primele zile a ajuns sa si le decupleze preventiv destul de repede, astfel incat in ziua dinainte mergand destul de mult pe un fel de forestiere cu pietris a mers cu ele mai mult decuplate. Chestie care a insemnat ca a pedalat mai mult cu varful pantofilor, si probabil de aici durerile de la unul din genunchi. Si chiar e naspa intr-un fel, pentru ca zona e super misto iar traseul pe care mergem e unul din cele mai faine din excursie de pana acum, dar in momentul in care norii negrii se astern dintr-un motiv sau altul e cam greusa-i alungi. Dupa Splital facem si cumparaturile, de data aceasta pentru doua zile. Maine e duminica si tot ce inseamna supermarket sau magazinas e inchis de sambata seara pana luni dimineata.

Pe drumuri serpuitoare.

Incercand fara success sa ridic moralul.

Falsa libertate.

A doua parte a zilei e superba, in departare incep sa se vada Dolomitii de langa Lienz, un fel de varianta mai mica a Dolomitilor italieni. Si se vad de departe de la cam 40 de kilometri, astfel incat pe masura ce pedalam in vedem cum se apropie si cum cresc kilometru cu kilometru. Intre timp s-a innorat, si nori destul de periculosi au inceput sa se stranga, cam ca in orice zi normala de vara la munte. Intre Spital si Lienz pista merge mai mult printr-o serie de mici satuce de munte, unele de maxim 100 de locuitori, dar toate foarte fain aranjate si puse la punct. Miroase binenteles peste tot a balegar, si a un fel de iarba intrata in descompunere, stransa in niste baloti de plastic, a carei rol nu am reusit sa-l dibuim. Oricum mi se pare normal sa miroasa asa, pana la urma esti la tara si la munte, iar vacile in zonele muntoase sunt si la noi principalul mod de a-ti duce existenta. Pauza de masa o luam tot intr-un sat, pe o banca amenajata de unde urmarim pentru cam o jumatate de ore activitatile casnice ale unei familii de localnici: bunica, mama si doi plozi blonzi care se joaca in curte.

Pedaland spre pierzanie, de fapt pana la urma nu a cazut nici un strop din norii ce se vad.

Intr-un satuc tipic austriac.

Incet incet ne apropiem si de Lienz, si ziua se apropie de sfarsit, cu un apus spre masura. Locul de cort il gasim tot pe malul Dravei, tot pe ultima suta de metri inainte de lasarea intunericului. Ma duc sa ma spalatacesc, dar Mike prea demoralizata si nu mai are energie pentru o baie in seara asta. Intr-un fel sunt convins ca mare parte vine de la pshihic, dar nici un genunchi care scartaie nu ajuta foarte mult in situatia asta. Mai e si amenintarea zilei de maine cand ar trebui sa trecem un pas de 1200m spre Val de Pusteria

Sfarsit de zi.

La alergat prin Bucegi.

2011-09-21T22:51:00.000+03:00

Ceva mai multe poze aici.

Weekend-ul trecut cred ca fost primul weekend de dupa concediu in care nu era nimic stabilit inainte. Inainte de acesta au fost doua weekend-uri la parinti la Slatina, si un maraton in Ciucas despre care trebuie sa povestesc. Si binenteles nefiind nimic stabilit dinainte au aparut si indoielile si nesiguranta despre felul in care as fi vrut sa petrec weekend-ul cu vreme frumoasa.

De dinainte de a fi facut Luci traversarea Meridionalilor in primavara aveam in minte ideea traversarii. De fapt e greu sa nu te gandesti la ea, cred ca e una din cele mai frumoase ture la munte pe care poti sa o faci la noi in tara, parcurgand atatea masive montane, atat de diferite unul de celelalt. Si e continua, mergi aproape doar pe culmile muntilor, cu destul de putine momente in care trebuie sa cobori sub 1500m. Mi-ar place sa fac si eu tura intr-o saptamana racoroasa de septembrie, cu culorile uscate si aprinse si cu vizibilitatea zilelor de toamna. Bucegiul, Craiul, Fagarasul, Parangul sunt clare pentru mine si cred ca m-as putea descurca fara probleme fara harta sau gps. Problema in schimb e cu Lotrului, Godeanu, Tulisa/Valcan. Pe aici nu am mai fost niciodata, si pe langa aceasta marcajul si potecile cred ca sunt undeva spre inexistente, oricum tura are inclusa si o doza destul de mare de aventura prin zonele respective.

Mi-ar fi placut intr-un fel sa fac tura toamna asta, dar o luna pe bicicleta nu e deloc cel mai bun antrenament pentru alergat dupa cum am descoperit la Ciucas. Nu-i nimic, o sa vina si alte toamne cu zile de septembrie mai racoaroase. Totusi am zis sa incerc cum ar fi macar prima zi, respectiv sa incerc sa ajung din Predeal pana in Plaiul Foii, cu un bagaj echivalent celuia care l-as lua dupa mine intr-o astfel de tura. Am noroc si fac rost si de un rucsacel de alergat, astfel incat totul intra destul de compact in rucsacel si intr-o borseta mai incapatoare de alergat.

Mihaela trebuie sa participe la un curs de prim ajutor in Moeciu sambata si duminica, astfel incat pot sa scurtez tura fara nici un fel de problema la jumatate. Pe langa asta am avantajul ca are cine sa ma debarce sambata dimineata pe drumul spre Paraul Rece.

Dimineata calduroasa de septembrie.

Mie sincer chiar imi place ca din cand in cand sa fac ture la munte singur, e ceva fain in linistea care te inconjoara si in faptul ca mergi fix asa cum vrei, faci pauzele atunci cand vrei, zabovesti sa faci poze cat de mult vrei. Pe de alta parte in Bucegi intr-un weekend cu vreme frumoasa nu esti niciodata cu adevarat singur, iar spre partea prahoveana potecile sunt mereu incarcate cu turisti.

Pornesc astfel cu spor dar destul de tarziu spre Diham sub cerul senin al unei dimineti calduroase. E incredibil cat de cald poate sa fie inca in septembrie, si cat de uscat e totul in Bucegi. Paraie si izvoare ce anii trecut aveau apa sunt acum complet secate, iar potecile sunt acoperite de un praf gros ce se starneste in momentul cand alergi pe ele.

Pe urcarea spre Diham si spre Malaiesti imi dau seama destul de clar ca nu stau prea bine cu antrenamentul, in nici un caz suficient de bine pentru o traversare a meridionalilor. De fapt pentru toata chestia calculul destul de simplu, pentru a ajunge din loc de dormit in loc de dormit ar trebui sa alergi un anumit numar de kilometri pe zi, pe care ar trebui sa-i parcurgi intr-un ritm inferior celui in care ai alerga un maraton, astfel incat sa nu ajungi rupt seara in locul in care dormi. Cam asta e ritmul in care urc spre Malaesti, nici prea repede nici prea incet, mai o poza, mai o vorba cu turisti pe care ii rog din cand in cand sa-mi faca o poza.

Pauza de hidratare.

Astfel incat in tura asta m-am ales cu o colectie impresionante de poze cu Iola, io la munte, io la malaiesti, io urcand spre omu, samd. Cand am vazut pozele in schimb mi-am dat seama in schimb ca as fi aratat mai bine incadrat in peisaj in anii 80, cand colantii erau la moda. De fapt pentru a nu arata gay in colanti cred ca trebuie sa ai ma mai putin de 10 metri de tine o cursiera, dupa cum zicea Vlad, un coleg de munca.

La Malaiesti uscaciune mare, paraul din fata cabanei e complet secat, astfel incat cumpar o cola si o sticla de apa, care sper sa ma tina pana la izvorul de la Gutanu. Mai sus de Malaiesti vad si doi alpinisti care catarau un traseu din Bisericuta, zabovesc o perioada si ma uit la ei incepand din nou sa ma intreb daca nu ar fi fost ma
i fain weekend-ul petrecut la catarat pe undeva. Sau macar o zi la catarat pe undeva si o zi de alergat.

Io spre omu

E in acelasi timp prima data pentru mine cand urc la Omu de la Malaiesti, pe poteca de vara. Sunt chiar frumoase caldarile suprapuse ce le intalnesti mai sus de Malaiesti, e un loc in care ai putea sa vi si sa lancezesti o zi intreaga la soare. La Omu in schimb aglomeratie mare, astfel incat nu zabovesc si incep coborarea pe Muchia Doamnele.

In caldarile de deasupra Malaiestiului.

Daca am avut indoieli despre cum mi-ar fi placut sa-mi petrec weekend-ul acestea dispar si se evapora pe coborarea pe Doamnele. Ultimele doua dati cand am fost pe aici a fost la ultimele 7500-uri, dupa 20 de ore de traseu, pe noapte si cu muschii facuti destul de franjuri. Astfel incat cand vad acum cat de usor merge totul, dau drumul la picioare si zbor pe culmea domoala. Sunt si complet singur, nu intalnesc nici un turist si sincer chiar imi place chestia asta, si ma bucur pe deplin de singuratatea locului.

Tot mai sus.

Versantul prahovean involburat de nori.

Cum sa nu alergi de placere pe o poteca de genul acesta.

Urmeaza o pauza de masa la refugiul Batrana, care e construit incredibil de constiincios. La capitolul mancare in schimb ar fi foarte complicat la o tura lunga. Credeam ca mi-am invatat lectia la 7500, dar totusi in tura asta am plecat tot cu ciocolatele si seminte. Ideea ar fi fost ca daca mergi mai incet mancare ar fi avut mai mult timp sa se digere. Practic merge pana la un punct, adica primii 30-40 de kilometri, dupa asta ar trebui lucruri care sa fie mai usor digerabile. Pe termen lung asta inseamna cine care sa te ajute si sa si le aduca in punctele in care poate ajunge cu masina.

Coborarea spre Moeciu curge frumos, desi oboseala incepe treptat sa se acumuleze. Totul pana cand ar fi trebui sa vin ultima coborare abrupta spre bucla 3, cand pur si simplu nu am mai avut nici un chef si nici o tragere de inima sa merg mai departe. Era 4, si trecuseara 6 ore de cand plecasem, deci timp ar mai fost. Dar cum nu mai era fun, m-am asezat frumos sub un brad si am tras un pui de somn, intr-un din cele mai potrivite locuri pentru asa ceva. Seara am fost pe la Mike si am socializat putin cu oamenii de cursul de prim ajutor, iar noaptea ne-a prins intinzand cortul la iesirea din Moeciu, in acelasi loc in care am pus tabara si anul trecut. O noaptea ceva mai friguroasa ne aduce totusi aminte ca suntem trecut de jumatatea lui septembrie.

Aliniati.

Privelistea din locul de atipit.

Capita-cort.

Decojire.

A doua zi dimineata pornesc iar singur sa explorez pe unde urca banda rosie ce urca pe muchia de pe bucla 1 de la Ecomaraton. Traseul e chiar frumos, si iese undeva pe muchia ce leaga Bucegiul de Leaota, mai aproape de Leaota din cate mi-am dat seama. Inainte de a iesi in culme dau si de o zona in care sunt afine din belsug, astfel incat imi fac pofta si cu afine din Romania pe anul acesta.

Jocul razelor.

In mai multe reprize

Roua.

Imi place la nebunie alergatul pe culmea asta, cu privelisti geniale in toate partile. Si poteca e numai buna de alergat, desi urca si coboare ceva pana sa ajunga in Bucegi. Ma intalnesc si cu un cioban, cu care mai stau si mai povestesc putin. Anul asta coboara destul de tarziu, aproape de sfarsitul lui septembrie. Putin mai sus ma intalnesc si cu Adi care cobora dinspre saua Strunga, dupa care incep coborarea spre Padina. Aici destul de pustiu, zabovesc cam 2 ore ca oricum nu ma grabea nimeni, mai o ciorba, mai o cola, mai un pic de citit( am luat pana si kindle-ul in tura asta de alergare). Ma urnesc in cele din urma pe la 3 de la Padina, urc Plaiul lui Pacala pe care parca nu-l recunosc vara, si dau in aglomeratia si imbulzeala de pe platou. Aparent drumul pana la Piatra Arsa e practicabil cam cu orice masina acum. Nu-i nimic, din punctul meu de vedere platoul oricum era compromis de mutlt, noua oricum o sa ne ramane potecile, vaile si trasee dinspre abrupt, si partea mult mai putin umblata dinspre Moeciu.

Bucegiul undeva mult in departare, si culmea numai buna de alergat in fata.

Tot mai aproape.

Aproape de saua strunga.

La balcon.

Inca putin pana in Busteni.

Coborarea pe Jepii Mari mi se pare din nou geniala, poteca are o inclinatie numai potrivita pentru a putea alerga cursiv la vale. Si nu e monotona, trebuie sa sari peste pietre, radacini, sa iei curbe stranse, sa fii tot timpul atent, oricum mie imi place foarte mult si daca as avea de ales un traseu pe care sa te dai jos repede si placut de pe platou clar as alege Jepii Mari. Mike ma pescuieste jos din Busteni, dupa care ne asezam cuminti la coada din Comarnic.

Sunt sigur ca sunt destui care nu vad cu ochi buni alergatul pe poteci, si ca privit din afara poate fi vazut doar ca o insiruire fara sens de concursuri si de antremante pentru concursurile respective. Totusi e mult mai mult de atat, mi-e mi se pare in primul rand un mod mult mai elegant de a face ture pe munte decat cu rucsacul greu in spate. Si vine cu foarte multa libertate, libertatea de a pleca tarziu daca nu vrei sa te trezesti, libertatea de ajunge in varful muntelui in cateva ore pe apus, avand timp sa si cobori, libertatea de a zabovi cat vrei intr-un loc frumos. Si pe langa toate astea vine si felul in care te simti in momentul in care alergi la vale pe o poteca potrivita, e pur si simplu placut.

Bike.Climb.Bike - ziua 7

2011-09-14T20:57:00.000+03:00

Link catre jurnalul Mihaelei.
Link catre poze.

Dimineata ne trezim sub acelasi cer innorat, desi in prognoze stiam ca vremea ar trebui sa se indrepte in urmatoarele zile. In prima parte a zilei pista de biciclete serpuieste printr-o serie de satuce inainte de Volkermarkt, primul orasel mai mare pe langa care aveam sa trecem. E o zona deluroasa, astfel incat avem cateva mici urcari veritabile in prima parte a zilei, numai bune ca sa ne mai incalzim putin.

Inceput inorat de zi.

Din categoria infrasturctura pentru biciclisti.

Noi si trenul, la 100m deasupra Dravei.

Nu erau chiar in salbaticie, si mai degraba in ingrijirea unui localnic.

E incredibil in schimb cat de avansata e infrastructura lor de biciclete, am vazut o groaza de viaducte construite special pentru biciclete. Si viaducte a caror ridicare sunt destul de sigur ca nu a fost prea simpla din punct de vedere al efortului logistic. Interesanta e si prima traversare a Dravei pe care o facem astazi, pe pasarela pietonala a unui pod de cale ferata, la cam o suta de metri deasupra Dravei.

Trecem prin mai multe satuce, toate frumos aranjate, cu gradinite, scoli si terenuri de sport, cu drumuri inguste asfaltate care ducea pana la cea mai indepartata casa. Sincer sa tot fi taran in Austria. In curand trecem de Volkermarkt, si de aici pista continua pe malul Dravei pentru urmatoarea bucata.

Istoria Drauradweg-ului pare sa fie legata din cate am inteles de compania electria din Austria, si de amplasarea de-a lungul Dravei a unei serii de hidrocendrale care genereaza destul de mult curent din cate am inteles. Toate nu au caderea de apa foarte mare, dar probabil compenseaza prin volumul de apa. Astfel incat urmatorii 40 de kilometri ai pistei curg ba pe partea stanga a Dravei, ba pe partea dreapta, pe un fel de drum forestier cu pietris foarte bine intretinut, astfel incat putem sa mergem constant cu 20-21 la ora.

Alta chetie interesanta e ca pe langa barajele de acumulare de pe malul Dravei, sunt si o serie lunga de lacuri si laculete, in care sunt amenajate locuri de scaldat sau de dat la peste. Sunt si zone care au hram de rezervatie, si sunt o groaza de mici foisoare amenajate pentru urmarirea pasarilor. Chesita asta cu urmarirea si fotografierea pasarilor nu am inteles-o in schimb niciodata, recunosc ca sunt frumoase dar nu as avea rabdare sa le pandesc cu aparatul foto in mana. Iar ochiului meu ii e greu sa faca diferenta dintre diferite tipuri de pasari, astfel incat toate sunt o apa si-un pamant pentru mine, frumoase ce-i drept dar cam atat.

Pe langa lacuri si laculete.

O groaza de verdeata.

Mai traversam si Drava din loc in loc.

Graul de la poalele muntilor.

Oricum zona e o alaturare interesanta intre zona de lacuri prin care mergem noi, destul de jos pe undeva pe la 300-400 de metri, si muntii impaduriti care in stanga si in dreapta Dravei. Singura problema e ca nu prea avem de mancare, iar pista de biciclete evita orasele/satele mari. In acelasi timp iese si un soare destul de arzator de jumatatea zilei incolo, astfel cu matele chiortaind oprim la mijlocul zilei la o mica bodega de pe malul unui lac, unde mancam doua tipuri diferite de Wursti, care au cazut foarte bine in momentul respectiv. Tot pe undeva pe aici reusesc sa-mi iau si singura cazatura cu spd-urile din toata excursia, intr-un moment in care eram binenteles extrem de visator si gandul in cu totul alta parte decat la oprirea iminente, astfel incat am reusit sa ma duc gramada nu foarte departe de un lan de urzici.

Trecem si pe langa Klagenfurt, si continuam spre Villach, punctul final pentru ziua de azi. Partea buna e ca dupa soarele de la amiaza au inceptu sa apara si norii, nu foarte amenintatori dar care ne dau prilejul unor poze interesante. Odata ajunsi in Villach ne invartim putin prin centrul orasului incercand sa gasim un magazin de munte de unde sa putem cumpara o butelie pentru primus. Nu avem in schimb nici un fel de success, iar toate magazinele sunt inchise la ora asta. In schimb prindem un fel de cross popular care e organizat in
centrul orasului, cu oameni de toate varstele.

Oglinda Dravei.

Mai intram si prin paduri.

Vilach

Gasim si supermarket-ul salvator, unde fiind rupt de foame ma las furat de amabalajul imbietor al unei cutii de brownieuri, descoperind in schimb cu stupoare mai tarziu ca era doar praful pentru brownie-uri. Pacat ca nu avem si cuptor la noi, ca prea aratau bine in poza. Dupa o serie de dialoguri cu politistii care tineau deschis traseul de la cros aflam si unde e cel mai apropiat camping. Avea sa fie primul camping de cand am plecat din Romania, astfel incat seara avem de rezolvat o serie de probleme logistice, de genul incarcarea celor doua kindle-uri, a aparatului foto (am facut rost de un stecher de la cativa germani binevoitori din camping, dar nu am aflat cum se zice stecher in germana). Facem rost si detergent (pulver in germana) de la tanti de la receptie, ne bucuram si de dusul cu apa calda. Partea faina era ca campingul era pe malul unui lac, astfel incat inainte de lasarea serii apuc sa fac si inot putin in apa lacului. Cam asa se termina una din cele mai frumoase zile de pana acum, probabil si din cauza ca nu am avut parte deloc de trafic.

Sfarsit de zi.

Bike.Climb.Bike - ziua 6

2011-09-13T00:47:00.001+03:00

Link catre jurnalul mihaelei.
Link catre bikemap.
Link catre poze.

Frontul pe care-l vazusem in prognoze nu s-a lasat asteptat, astfel incat dimineata ne-am trezit sub o ploaie marunta si deasa. Stiam ca ar fi trebuit sa treaca dupamasa, astfel incat nu aveam niciun fel de motivatie sa ne grabim si sa strangem cortul in ploia marunta. La un moment dat descoperim si ca am fost aproape complet invadati de furnici, probabil sub locul unde am pus cortul fiind un musuroi de toata frumusetea.

In schimb ce nu au luat in calcul furncile a fost dimineata ploaiasa si rabdarea pensionareasca cu care ma mandresc intr-un fel. Ce a urmat va ramane probabil pentru totodeauna in memoria neamului furnicesc din zona sub numele de "Marele batalie de la Ruse". Intr-o prima parte a bataliei, adormiti si luati prin suprindere de numeroasele cohorte furnicesti soarta luptei parea sa incline in favoarea lor, dar in cele din urma am reusit sa intoarcem cursul bataliei. Astfel incat dupa o ora de lupta, campul de batalie era umplut de trupurile neinsufletite a sute de furnici.

Odata amenintarea trecuta, am ramas si fara activitate, si tinand cont ca era trecut bine de amiaza ne hotaram totusi sa strangem, desi ploaia nu dadea semne serioase de oprire. In schimb partea buna e ca intotdeauna ploaia si vijelia par mai naspa din interiorul cortului, iar odata ce iesi afara vezi ca dracul nu e chiar asa de negru si ca pana la urma nu e decat putina apa.

Locul marii batalii.

Si locul fain de scaldat din seara de dinainte.

Nu-i chiar asa de rau, chiar e bine si racoare.

Drava invaluita de mister

Strangem repede, si pe la 2 pornim prin ploaie pe biciclete, pe un national nici foarte circulat dar nici liber. Partea buna e ca pe masura ce inaintam ploaia incepe sa se opreasca, si incep sa iasa din ceata malurile impadurite ce strajuiesc malul Dravei. Zona asta imi aduce aminte de Romania, aceiasi munti impaduriti si domoli, seamana putin cu zona Maramuresului parca putin, aceiasi copaci, aceasi vegetatie, poate ceva mai multe precipitatii.

Ne oprim din nou intr-un supermarket sa facem cumparaturile, cu putin inainte de Dravograd, unde trebuie sa ne si hotaram ce varianta alegem in continuare. Pe harta apare un drum mai scurt dar muntos, dar in momentul in care vedem ca tot traficul greu e deviat pe acolo ne hotaram sa continuam pe malul Dravei, doar om da pana la urma de pista de biciclete mult promisa.

Si supriza, cum iesim din Dravograd dam si de pista, care aparent venise de la Maribor pana aici pe malul stang al Dravei. Dupa 10 kilometri trebuie sa ne luam si la revedere de la Slovenia, si intram pentru prima data in Austria pe biciclete, pe langa un fost punct de trecere al frontierei ce fusese desfiintat. Odata ajunsi in Austria cam aceasi senzatie ca si la ultimele doua treceri de frontiera, iar austriecii par cu ceva ani in fata Slovenilor, ce sunt cu cativa ani inainte ungurilor, ce sunt cu cativa ani inaintea romanilor. Nu vreau sa adun anii ca sa nu ma demoralizez, cert e ca diferenta te izbeste la fiecare trecere de frontiera.

Welcome to Austria.

Piste impecabile, sosele impecabile.

Trecem prin cateva satuce frumos aranjate, pana cand dam si de un prim punct de informare de pe pista. Aici aflam si ca pista ne va duce in urmatorii 300km pana la Dobbiaco, deci urmeaza cateva zile fara trafic, prin satuce austriece, pe malul Dravei ce capata o tenta din ce in ce mai albastrie pe masura ce inaintam pe malul ei. De bucurie nu ne mai grabim nicaieri, si dupa alte cateva satuce si un muzeu de arta plastica din mijlocul pustietatii punem in cele din urma cortul pe o miriste pe marginea unei paduri de brazi. In procesul de punere al cortului reusesc sa fiu si intepat de o viespe de toata frumusetea, probabil zeii au auzit blestemele furncilor de azi dimineata. Seara ne prinde din nou la paste, paste unguresti, cu sos italian, branza slovena mancate in austria, sub un apus de toata frumusetea.

R1 - Drauradweg.

Printr-un din satuce.

Sfarsit de zi.

Bike.Climb.Bike - ziua 5

2011-09-09T00:11:00.000+03:00

Link catre jurnalui Mihaelei.
Link catre bikemap.
Link catre poze.

Azi e prima zi in care ma trezesc cu un inceput de febra musculara. Sunt sigur ca vine de la micile urcari din ziua anteriora, in schimb partea buna e ca pentru prima data in ultimele 3 zile nu ne mai trezim sub acelasi cer plumburiu cu care ne-am obisnuit. E frumos si soare, asa cum ar trebui sa fie intr-o zi de iulie, cu un cer super senin. Locul de cort a fost ferit, pe marginea unei drum forestier de langa satul Nova, astfel incat stragem fara graba lucrurile.

Buna dimineata.

Astazi e si ziua in care va trebui sa ne luam la revedere de la Ungaria, urmand sa intram pentru prima data in viata noastra in Slovenia. Ne despart 30km pana la granita, printr-un relief deluros acoperit de paduri intinse si destul de putin populat. Chiar imi place dimineata asta frumoasa, pedaland printre paduri intinse pe drumuri ce par sa fie trase cu linia.

Ne apropiem de Lenti, si cu ocazia aceasta dam din nou de o pista de bicicleta ce incepe cu 10 kilometri inainte de Lenti si continua pana in Redics, unde trebuia sa trecem si granita. Lenti arata interesant, ca un mic orasel de provincie, destul de cochet aranjat. Nu stam in schimb prea mult la admirat, si ne indreptam spre Redics.

Cu putin inainte de Redics intalnim un puhoi de tiruri ce veneau de pe un national ce se apropia dinspre Nord, tiruri ce mergeau bara la bara cu viteza melcului turbat. Dupa ce analizam putin harta si situatia hotaram sa incercam sa trecem granita printr-un satuc numit Gaboranyahaza, in traducere libera casa mamei lui Gabor, de unde pe harta aparea un drum care sa mearga spre un sat din Slovenia ce se numea Gunterhaza (in traducere libera casa lui Gunter). Doar ca si aici la inceputul drumului se lucreaza si e inchis, ii intrebam pe muncitori daca putem sa trecem, ne zic ca da si iata-ne iar pe un judetean complet pustiu.

Pedalam cam mult si felul in care merge drumul nu prea seamana cu harta, plec in recunoastere, dibuiesc si satul doar ca in sat nu parea sa fie nici o alta sosea care sa mearga spre Slovenia. Intreb un mos de 60 de ani unde e Gunterhaza asta, si imi explica sa ies pe o ulita din sat si sa merg vre-un kilometru, ca cei din Gunterhaza sunt cea mai mare parte rude cu ei, ca vorbesc tot maghiara. Dibuim si un magazinas ponosit in care cat am stat sa ma gandesc pe sa cheltuiesc forintii pe care ii aveam au intrat doua tanti care au cumparat decat drojdie, probabil produsul numarul 1 din punct de vedere al vanzarilor din magazinasul respectiv. Mai intrebam odata la magazin ca sa fim siguri ca nimeri ulita care trebuie si iata-ne din nou porniti la drum.

Spre Gaboranyahaza.

Intram pe ulita, iesim din sat pe un drum de tara, trecem un mic podet, mergem prin-un camp cultivat cu porum si hopa in Gunterhaza. Clar cea mai inedita trecere de frontiera de pana acum. Chiar ma intreb daca o fi fost vre-odata punct de trecere al frontierei pe acolo. In Gunterhaza intrebam cateva babute daca am nimerit unde trebuie, tot in maghiara, ne intreaba de unde venim, le zicem ca din Ardeal, se minuneaza si ne intreaba daca venim de acolo biciclete, ne explica cum sa ajungem mai departe spre Turnice.

Trecand fronitiera, ced ca ne incadram cu brio in cele 10 tone.

Welcome to Slovenia.

Acum daca in momentul in care treci in Ungaria din Romania ti se pare ca se schimba lucrurile in bine, cam la fel e si cand treci din Ungaria in Slovenia. Toate casele sunt foarte bine aranjate si parca oamenii au o manie cu tunsul ierbii din fata casei. In cei 90 de kilometri pe care i-am facut prin Slovenia cred ca am vazut vre-o 20 de persoane care erau cu masina de tuns iarba prin fata casei. Iar daca drumurile sunt ok in Ungaria, in Slovenia asfaltul e de-a dreptul impecabil.

Doar ca odata ajunsi in Slovenia trebuia sa schimbam si harta, caci atlasul din ungaria nu ne tine decat vre-o 30 de kilometri de la granita. Asa ca pedalam pe o serie de drumuri judetene spre Beltnici, unde facem rost si de o harta nu foarte reusit a Sloveniei de la o benzinarie. Nu-i bai, si asa in Slovenia nu era in plan sa petrece
m mai mult de doua zile. Tot apropo de Slovenia, cred ca a fost singura tara in care ne-am simtit extrem de straini cu limba, in afara de Voda(apa) nestiind nici un cuvant in slava, intr-un fel acum mi-am dat seama cum s-a simtit si mike in Ungaria.

Daca drumurile sunt impecabile prin Slovenia, in schimb indicatoarele sunt cel putin haotice. Asta pentru ca in general la intersectii nu apar satele imediat urmatoare, ci localitati mai mari care nu sunt neaparat in directia in care mergi. Chestia asta cuplata cu o harta nu foarte reusita in care nu apareau localitatile mai mici si numarul drumurilor ne-a facut sa ajungem sa mergem oarecum la nimereala in prima bucata.

Si dam si de nume slave. Oamenii au in foarte mute intersectii troite/bisericute ca cea din imagine.

Facem cunostinta si cu pistele de bicicleta slovene.

Tot in Slovenia ni s-a intamplat pentru prima data sa opreasca cineva cu masina langa noi in vreme ce ne uitam derutati pe harta intr-o intersectie si sa ne intrebe daca avem nevoie de ajutor. Primii 50 de kilometri se scurg printr-o zona plata, dar pe masura ce ne apropiem de Maribor relieful devine mai deluros. Trecem de cateva ori pe sub autostrada care merge la Maribor, si reusim cu brio sa ne si invartim cam 15 kilometri in cerc printr-un relief deluros ce imi aduce aminte de Moeciu. Fiind o groaza de drumulete mici si nspe variante de ajunge din A in B nu e greu sa te ratacesti. Cu ocazia asta scade si moralul, astfel incat de-abia asteptam sa ajungem in Maribor.

Tot prin intersectii.

Cam cum arata un orasel tipic in Slovenia.

Inainte de Maribor vine o ultima urcare inainte de Maribor, ce ne aduce intr-un punct de belvedere de unde se poate vedea fain orasul situat pe malul Dravei. Drava e al doilea rau mare pe care il traversam in Slovenia, dupa Mura. Amandoua sunt maricele dupa standardele romesti, cam de 2 ori cat Oltul in zonele in care le-am traversat noi.

In Maribor facem cumparaturile dintr-un supermarket mai rasarit, pregatim un festin pentru seara respectiva cu curcan la cuptor, orez, si pepene rosu. Doar ca pana la festin mai e, si din pacate norii incep sa se formeze sub forma unui front de ploaie ce stiam ca avea sa vina peste noi in noaptea urmatoare. Ne invartim putin prin Maribor, orasul e dragut cu un centru bine pastrat, o groaza de stradute mici cu piatra cubica. Trecem si pe langa un momenument ridicat in memoria ciumei din 1681, primul pe care il intalnim in calatoria noastra.

In Maribor, unde o intalnim prima data pe frumoasa Drava.

Tineti minte ciuma din 1681.

Stiam ca din Maribor trebuia sa inceapa o pista de biciclete care trebuia sa urce pe malul Dravei spre Austria, dar nu reusim ca dibuim astfel incat presupunem ca Sloveni au fost putin mai lenesi si inca nu au terminat bucatica lor si ii dam inainte pe un national ce merge spre Dravograd. E chiar frumoasa Drava si felul in care serpuieste prin muntii din Slovenia, imi aduce putin aminte de Valea Oltului de la noi. Cam acelasi relief, aceleasi paduri, acelasi localitati asezate in locurile in care valea se largeste.

In schimb pe masura ce inaintam valea se tot stramteaza, astfel incat locurile de cort nu sunt foarte usor de gasit. Partea buna e ca fiind Drava langa noi macar vom avea parte de baie in seara asta. Pana la urma gasim locul propice pe marginea unui mic baraj de acumulare de pe Drava, intr-un loc chiar fain amenajat cu bancute pentru pescuit si toate cele. Doamne cat de bine a mers baia si cina din seara respectiva, poate si pentru ca pentru prima data de cand am plecat din tara eram in la munte.

Bike.Climb.Bike - ziua 4

2011-09-06T00:12:00.002+03:00

Link catre jurnalul Mihaelei.
Link catre bikemap.
Link catre poze.

Ziua trecuta a inceput tarziu si s-a incheiat dupa lasarea noptii, astfel incat ne trezim pe la 10 sub acelasi cer plumburiu sub care ne-am culcat cu o seara inainte. Traseul pentru ziua de azi trebuia sa fie destul de relaxant, respectiv 90 de kilometri pe pista de bicicleta din partea vestica a Balatonului, urmata de inca 50-60 de kilometri spre Redics, pe urma sa intram in Slovenia.

Casuta noastra cu fundul in sus pentru a se mai usca.

Nu ne grabim prea tare cu stransul cortului, dar intre timp apar si un grup de 20 de pusti cu bicicletele care incep sa faca un fel de exercitii de gimnastica la cateva zeci de metri. Pustii isi fac un fel de exercitiu de rutina ce dureaza vreo 5 minute, dupa care se urca inapoi pe biciclete si pleaca mai departe. La putin timp dupa ce ne asternem si noi la drum ne intalnim cu doi cicloturisti care tocmai incepusera si ei sa faca circuitul Balatonului. Tot aveam sa ne intalnim pe parcursul zilei, ei mergand un pic mai incet dar constant, in timp ce noi mai faceam detour-uri pentru diferite obiective.

Pana la Tihany am mers printr-o salba de statiuni fain ingrijite, interesante la inceput dar care incepeau sa devina monotone pe masura ce trecea timpul. In Tihany ne invartim putin pe peninsula, ratacim si pista ce parea sa se infunde intr-un Bac ce traversa Balatonul si pe care se urcau o groaza de biciclisti. Tihany arata interesant, un fel de satuc medieval cu casele construite din piatra de rau. Aici e ingropat si unul din primii regi ai Ungurilor, astfel incat satul are o tenta de atractie turistica si e cam plin de oameni. Ma invart putin pe langa biserica, privelistea e faina dar e mult prea multa lume, astfel inca revenim in curand pe pista de biciclete si pornim mai departe.

Pe malul Balatonului.

Balotus fotogenicus, facut sa fie si mai fotogenic.

La balcon.

Magia unui loc depinde foarte mult si de momentul in care il prinzi, de lumina, de dispozitia ta si de cat de multa lume e. Si dintre tot factorii acestia aglomeratia mi se pare ca e cel care poate sa anuleze cel mai repede farmecul unui loc. Sunt convins ca daca eram in Tihanny la 7 dimineata sau la 8 seara ar fi fost altfel, dar noi am ajuns din pacate in mijlocul zilei.

O groaza de parculete frumos amenajate.

Dupa Tihanny pista de biciclete paraseste malul lacului si serpuieste printre statiuni, sate si bucatele de parcuri nationale. Problema e ca pista e destul de intortocheata, mai ales in portiunile din sate/statini astfel incat nu inaintam prea repede. Ajungem destul de tarziu in Kereszthely, unde ne facem si cumparaturile si incercam sa aflam pe unde trebuie sa iesim din oras pentru a merge spre Lenti. Aflam ca drumul e in lucru, si ca ar fi de ocolit cam 40 de kilometri. Mai intrebam in stanga in dreapta si aflam ba ca se poate trece cu biclele, ba ca e noroiul cat casa, dar pana la urma ne hotaram totusi sa incercam sa vedem care e povestea.

Pe drumul in lucru cam la fel cam ca pe la noi, vre-o 3 gigei care invartea un escavator pe langa un pod. Ii intreb daca e ok daca trecem, zic ca da dar ca ne costa o bere, intre timp ajunge si mike si cand o vad zic razand ca eu pot sa trec dar fata ramane. Pana la urma intalnim si prima portiune de offroad de cand am plecat din tara, pe un drum in lucru dar destul de uscat si fara probleme cu noroaiele.

Mongolia style.

Dupa Zalapaati tot mergem cu ochii cascati dupa locuri de cort, printr-o zona foarte faina dar in care drumul urca si coboara de te plictisesti. In fiecare vale in care coboram speram sa gasim un fir de parau si un loc de cort ok, dar ajungem destul de repede la concluzia ca paraiele care apar pe harta sunt ori foarte firave ori nu sunt deloc. Totusi zona e chiar faina, deluroasa si cu multe paduri si putin populata, un contrast foarte placut dupa aglomeratia balatonului. Si dupa atata plat chiar imi plac urcarile si coborarile.

Intr-unul din sate incercam sa luam apa dar aflam de la un localnic ca nu exista viz-kut in satul respectiv, atfel incat pana la urma vorbesc cu o batranica din curtea careia iau apa. Rezolvata si problema aceasta, ramane problema locului de cort care nu pare sa apara, astfel incat gonim sub ultimele gene de lumina sperand sa gasim un loc langa un laculet ce aparea pe harta. Cand ajungem in schimb acolo il gasim ingradit, astfel incat punem portul pe marginea unui forestier din jurul lacului.

Bike.Climb.Bike - ziua 3

2011-09-05T01:37:00.001+03:00

Linkul catre jurnalul lui mike.
Bikemap (are ceva inexactitati deoarece multe drumuri secundare nu apar pe bikemap)
Putin mai mult poze aici.

Astazi zeii nu au fost darnici cu noi, astfel incat atunci cand ne trezim nu auzim decat ploaia mocaneasca cum cade peste cort. Nu avem nici o tragere de inima de a strange cortul pe ploaie, astfel incat mai atipim la loc in speranta ca ploaia se va opri. Din pacate in schimb orele trec dar ploaia nu da semne de oprit, astfel incat dupa ce ne plictisim de citit si de frecat menta ne urnim pana la urma pe la 12:30 sa strangem cortul. Totusi ploaia se mai domoleste astfel incat ne pornim la drum sub un cer plumburiu si o burnita usoara.

Casuta noastra din livada de pruni.

Ajungem din nou la Dunare, pe care o traversam in doua etape, prima data un mic brat urmat de bratul principal, pentru a ajunge pana in Dunafoldvar, vechi targ si punct vamal de pe vreme otomanilor, unde unele cladiri au vizibile influente orientale. Nu zabovim prea mult si pornim spre Balaton, tot depasindu-ne cu doi cicloturisti loc alnici care probabil aveau aceleasi ganduri ca si noi. Iesim de pe drumul principal in Elloszallas, pentru a urmari o serie de drumuri secundare pentru urmatorii 40 de kilometri.

Traversand unul din bratele Dunarii.

Aceasi vreme mohorata de septembrie, insotita cu un vand dinspre nord ne fac sa muncim din greu in momentul in care drumul pe care mergem o ia spre nord. Toate satele sunt pustii, lumea sta in casa la caldura in timp ce noi ne chinuim sa ne incalzim facand miscare. Doar ca e destul de racoare astfel inca pana la urma punem si gecile pe noi. Daca ne spunea cineva inainte de plecare ca o sa avem parte de temperaturi de genul acesta din Ungaria as fi zis ca-si bate joc de mine.

Drumuri pustii si vreme de septembrie.

Si drepte ca-n palma binenteles.

Lait-motivul zilelor din Ungaria, balotul ungar.

Sunt si locuri frumoase si imbietoare totusi, mici laculete ce mai coloreaza putin pusta.

Trecem prin Sarbogard, un sat care arata destul de comunist si care demonstreaza ca sunt sate si sate, si ca pe masura ce mergi spre vest locurile nu arata in mod necesar mai bine. Ajungem in Enying, unde ne facem cumparaturile si continuam pe un drum national pana dam de primele localitati de pe malul balatonului. Inainte de ajunge aici auzisem de la mai multa lume ca e exista o pista de biciclete care inconjoara Balatonul, un fel de mandrie nationala a ciclistilor unguri, pe care in schimb nu reusim sa o dibuim.

Cautand cu privirea capatul lacului.

Ajungem in schimb pe un drum secundar de unde vedem prima data si lacul care e intr-adevar imens, privit pe lung dintr-un capat intr-altul nu ai sanse sa-i vezi capatul, sau cel putin nu in seara mohorata in care am ajuns noi. Continuam printr-o serie de localitati din jurul lacului pana cand gasim in cele din urma si pista de bicicle
te, care e intr-adevar amenajata ca la carte, si ne clatim ochii cu infatisarea statiunilor lor. Per total toata zona lacului probabil reprezinta un fel de mini-litoral pentru unguri, astfel incat localitatile sunt un fel de combinatie dintre statiuni si satuce de vacanta. Plaja in adevaratul sens al cuvantului, si 90% din accesul la lac e ingradit de o puzderi de mini-strandulete care ofera un gazon foarte bine intretinut si dusuri/sez-longuri. Totusi in general arata mult mai civilizat si mai ingrijit decat litoralul nostru spre exemplu, de sunt si statiuni mai darapanate si mai comuniste printre ele.

Printr-un mic satuc de vacanta.

Scapand de grija drumurilor natinoale inaintam prin statiuni si dupa lasarea serii, ne mai delectam cu cate un porumb fiert. Pana la urma gasim si un loc propice de cort, nu inainte ca mike ca sa mai reuseasca sa-si continue relatia zbuciumata cu SPD-urile.

Bike.Climb.Bike - ziua 2

2011-09-02T00:16:00.000+03:00

Linkul catre jurnalul laconic al lui mike poate fi gasit aici.
Bikemap aici
Poze aici

Dupa o noapte in care am dormit adanc, recuperand lipsa de somn din serile precedente, ne-am trezit de voie ocrotiti de caldura soarelui de un strat subtire de nori. Trebuie spus ca de-a lungul turei am fost extrem de expeditivi la capitolul facut ordine, si in general din momentul in care ne trezeam pana in momentul in care eram gata de plecare dura cam o ora, o ora si putin. La un moment dat chiar glumeam cu mike spunandu-i ca e o veritabila masina de facut ordine, eu in general fiind cel care se uita pierdut la toate bagajele imprastiate in momentul in care le scoteam din cort.

Locul nostru de cort din seara anterioara, si lucrurile noastre imprastiate in cea mai placuta dezordine.

Strangem si acum destul de repede, si ne urcam din nou pe bicla si ne intreptam si Szarvas, un orasel mic si cochet de provincie, foarte frumos aranjat. O chestie foarte misto in Ungaria e ca in aproape toate localitatile si satucele sunt piste de biciclete, al caror rol principal e cel de a usura viata localnicilor. Si chiar sunt o groaza de oameni care merg cu biclele la ei in zona rurala, mult mai mult decat la noi. La un moment dat am trecut printr-un sat in care era un fel de intrunire sateasca, iar langa cei 100 de oamenii stransi sedeau si 100 de biciclete, aranjate frumos ca in garile din Olanda. In jurul oraselor mai maricele pistele de bicicleta se mai intind cativa kilometri, pana in satele mai mici satelit. Cam asa a fost si in Sarvas, astfel incat am mers prima parte a drumului spre Kecskemet pe o pista paralela cu drumul.

Pe pista de biciclete din Szarvas.

Lanuri de floarea soarelui, despre am descoperit in tura asta ca nu se uita cam deloc la soare.

Gustam si din cateva mere padurete nu foarte dulci.

Pana la urma pista totusi se termina, astfel incat continuam pe un national nu foarte interesant, pret de 50 de kilometri pana in Kecskemet. Pe drumul acesta, dupa ce setea incepea sa ne incerce usurel am oprit la un mic magazinas din mijlocul campului care vindea tot felul de fructe si legume crescute prin zona. Si usurel luam un pepene galben ca sa ne intremam, urmat de o kil de piersici care au fost cele mai bune piersici pe care le-am mancat pana acum anul acesta si ca desert o jumatate de kil de caise. Ulterior aveam sa aflu ca zona e vestita in Ungaria pentru fructele crescute in zona, si din experienta noastra confirm din plin lucrul acesta. Piersicile mi-au adus cel putin aminte de piersicile pe care le mancam cand eram mic, in gradina lui Laios baci, un verisor al bunicii mele care avea una din cele mai inchegate gradini pe care le-am vazut pana acum.

Infruptandu-ne cu fructe, chiar au fost super bine desi nu s-ar zice dupa expresia fetei

Intrarea in Kesckemet o facem binenteles tot pe o pista de bicicleta, pe care ne intalnim cu un nenica care ne sfatuieste pe unde sa o luam prin oras pentru a nimeri pe o pista mai buna, care ne arata unde putem gasi un supermarket pentru a cumpara de mancare si ne sfatuieste cum sa continuam dupa Kecskemet. Din cate am inteles omul era pielar si m-am ales si cu o carte de vizita de la el ( omul arata cam ca orice nenica de pe la noi pe la tara, si mergea pe un harb de bicla, asa ca am ramas putin uimit cand a scos cartea de vizita).

Plantatie de vie din pusta.

Centrul Kecskemet-ului.

Rezolvam si problema cumparaturilor, si poposim in centrul orasului pentru o pauza de masa. Centrul foarte fain aranjat, ceva gen Sibiu, asa ca nu avem probleme in a gasi o bancuta cocheta pentru masa de pranz. Dupa o ora de pauza ne urnim in cele din urma, la fix pentru a ne coordona cu norii de ploaie ce incepeau sa se burzuluiasca. Urmatorul oras mare era Solt, aproape de malul Dunarii, unde voiam sa si dormim seara respectiva. Primii 40 de kilometri ii mergem pe un drum secundar extrem de putin circulat, printr-un fel de padure transformata in parc national la ei. Pe stanga si pe dreapta sunt un fel de ferme de cai/ centre de calarit, aranjate destul de cochet, cred ca ungurii au o mica pasiune pentru calarit din ce am vazut pe acolo. Una peste alta drumul pana in Szabadsallas a fost una din cele mai frumoase bucati de pana acum, drum fain, putin circulat si cu imprejurimi destul de salbatice.

Un alt adapost temporar de ploaie.

Luminisul dintre doua paduri, tot intr-o zona de parc national.

Ajungem in Szabadsallas pana la urma, odata cu un nor negru ce se apropia dinspre nord si care facut sa ne hotaram destul de repede in legatura cu variantele de drum in continuare. O alegem pe cea care mergea spre sud spre national, in speranta ca vom evita norul negru de ploaie ce parea desprins dintr-un peisaj apocaliptic. Si dai si pedaleaza, si norul se apropie, si mai fa niste poze ca vorba aia e pacat, si dai si mai pedaleaza, si norul se apropie, si mai apare si unul din sud, si par ca se unesc, si dai si mai pedaleaza, si uite ca reusim pana la urma sa ne strecuram printre cei doi nori si sa scapam neudati.

Atentie la caprioare sau mai degraba la norul din fata...

Balotus fotogenicus e fotogenic in orice conditii meteo binenteles.

Strecurandu-ne printre nori de furtuna.

Nu ai crede din poze ca am scapat totusi neudati.

Neudati, dar cu inca 30 de kilometri pana in Solt si cu inserarea care se apropia destul de repede. Drumul pana in Solt nu pot sa zic ca mi s-a parut ca ar fi avut ceva interesant, mult prea aglomerat pentru gusturile noastre, si fiind deja la sfarsitul zilei eram destul de obositi. Trecem si de Solt si ajungem la Dunare pe inserare, dupa ce intersectam si Eurovelo 6. Cautam un loc pentru a putea cobora la rau, si gasim un fel de ponton unde cativa localnici veniseara seara pentru a da la peste. In schimb locul de spalat nu e prea imbietor, astfel incat renuntam la a face a baie in Dunare si gasim un mic izvoras captat in care ne spalatacim. Intre timp se lasa seara, si odata cu ea apar nori cenusii ce gonesc pe cer. Atmosfera e de mijloc de toamna, si temperaturile sunt cam la fel, astfel incat gasim repede un loc de cort intr-o livada de pruni de pe marginea Eurovelo 6-lui si ne asternel la somn, dupa o zi destul de obositoare de 160km.

Coborati pe un mic brat al dunarii, unde mai multi localnici dadea linistiti la peste.