Despre alpinism, ski si drumetie in Romania.....

Pe masura ce au trecut anii punctele albe de pe harta muntilor din Romania incep treptat treptat sa dispara pentru noi. Chestia asta e cu atat mai adevarata pentru muntii care sunt relativ aproape de Bucuresti, astfel incat gasirea unei ture care sa mearga printr-un loc prin care n-am mai fost nu e deloc usoara.

Totusi de multe ori locurile pe unde n-ai mai fost sunt de foarte multe ori chiar sub nasul tau, cum e si Clabucetul Azugii, unul din varfuletele de pe care ai probabil cea mai buna priveliste cu Neamtului, Baiului si Piatra Mare. Intr-un fel ideea turei mi-a venit din curiozitatea de a vedea si ziua cum arata locurile prin care am mers in urma cu cateva luni noaptea, cand am facut trecerea din Cheia spre Azuga. In momentul respectiv mi s-au parut interminabil de lungi Muntii Neamtului, si eram curios cum arata varfurile si varfuletele peste care am trecut. Pe langa asta tura parea sa fie destul de usoara pentru genunchiul si glezna mea care sunt inca oarecum in pioneze.

Stiu ca teoretic pentru ligamente cel mai bun remediu ar trebui sa fie repausul, sau macar o activitate fizica in care miscarile sa fie cat de cat controlate, dar parca perspectiva de a sta departe de munte mai multe weekend-uri nu e foarte roza. Astfel incat incerc un fel de recuperare activa, care sunt sigur ca o sa dureze mai mult decat varianta repausului, dar in care reusesc totusi sa mai fac cateva ture/plimbari la munte.

Revenind la ziua de sambata, plecam in formatie de 4 din Bucuresti, eu, Mike, Vali si Muha in ideea de a face o  plimbare in zona Predeal/Susai/Clabucetul Azugii. In Predeal ajungem cam primii, cu ceva inainte de deschiderea telescaunului, in schimb pana reusim sa plecam efectiv se animeaza treaba si prin statiune. Totusi in comparatie cu weekend-urile aglomerate e destul de putina lume, poate si din cauza ca e destul de dimineata.

Urcam cu spor pe partial Cocosul pana in portiunea superioara, de unde cotim stanga pe o muchie prelungita pe care ajungem dupa cam o ora si jumatate de Susai, alt loc in care nu ajunsesem pana acum. Zona in schimb e chiar ok si de alergat si de bicicleta, si chiar mi-a placut muchia pe care merge traseul, muchie acoperita de o padure destul de deasa cea mai mare parte a timpului.

Urcand pe Cocosul, arata incredibil de bine partia dimineat.

Caldura mare.

La Susai reusim sa trezim toata populatia de "catei" din zona, care din punct de vedere al dimensiunilor doar catei nu sunt, dar care se dovedesc destul de prietenosi pana la urma. De aici luam ca azimut Clabucetul Azugii, un varfulet singuratic despadurit ce se gaseste intre Susai si Azuga.

Zapada e destul de mare, in schimb beneficiem de urmele unui snowmobil care mersese pe acelasi traseu cu cateva zile inainte, astfel incat inaintam cu destul de mult spor pe piei. Pe la jumatatea drumului vremea incepe sa se burzuluiasca putin, cu ceva nori si cu ceva vant, dar nimic ingrijorator in comparatie cu vijeliile din weekend-urile trecute.

Catre Susai.

Pe un picior pe care sigur ar fi foarte misto si la alergat/bicicleta.

Opera vantului, zis  si sfarma lemne.

La urcare genunchiul si glezna s-au comportat destul de bine, problema e in schimb pe micile portiuni de coborare in care piciorul cu pricina e cam blegit, si cand glezna da semne de protest din cand in cand. De pe Clabucetul Azugii ne despartim, eu cobor pe piciorul Cenusaroaiei, in speranta de a ajunge la Garbova, si de aici la Predeal pentru a recupera masina. Mike, Vali si Muha coboara pe un alt picior care ar trebui sa ajunga ceva mai aproape de Azuga.Coborarea pe Cenusaroaia  a mers cam in ritmul melcului turbat, nu din cauza ca nu era pretabil pentru ski, ci din cauza piciorului care incepea sa protesteze din ce in ce mai mult.Dar ca ski chiar e fain pe acolo, mai ales daca e zapada mare, e o coborare de 400-500m diferenta de nivel pe un picior destul de lat si cu o padure nu foarte deasa.

Aproape de Clabucetul Azugii.

In schimb odata ajuns in drumul care merge spre Azuga, nu prea am bunghit nici o poteca viabila care sa urce spre Garbova. Am avut o tentativa de a urca pe un fel de poteca, dar pana la urma poteca a cam disparut si neavand foarte multa dorinta de aventura in momentul respectiv m-am intors in drumul principal, in speranta de a gasi si alte poteci.

In schimb in decursul escapadei respectiva am avut parte de o intalnire interesanta cu un pui de speriat de caprioara, care in schimb din cauza zapezii mari nu prea reusea sa se departeze foarte repede de poteca pe care mergeam eu. Daca va intrebati ce fac caprioarele in conditii de zapada mare, puteti urmari filmuletul de mai jos pentru a vedea ca situatia nu e prea roz nici pentru ele. Filmuletul e facut cu un compact fara zoom, iar saracul pui de caprioara era cam la 5-10 metri de poteca pe care mergeam eu.

Odata ajuns in drum in schimb nu dau de nici o alta poteca evidenta spre Garbova, astfel incam continui pe drum pana in Azuga, unde mai am chiar timp si de o mica urcare pe partie inainte de ajunge Mike, Vali si Muha. Aparent piciorul pe care au coborat ei, chiar daca i-a scos mai aproape de Azuga, nu era deloc pretabil pentru schi, astfel incat au trebuit sa-si ia schiurile in carca la un moment dat. Tura s-a incheiat cu recuperarea masinii din Predeal prin intermediul unui taxi, cu o masa copioasa in Sinaia si cu obisnuitul drum spre Bucuresti.

Inchizand partia in Azuga

Una peste alta tura a fost chiar faina, iar daca nimerea si poteca spre Garbova ar fi iesit un circuit chiar misto care cred ca e foarte fain de facut si la alergat si pe bicla. Asta e, poate urmatoarea data. Acum urmeaza urmatorul pas in recuperarea activa, respectiv maratonul de la Roma, care va fi primul maraton pe care imi propun sa-l fac oarecum la pas pentru a nu busi nimic in plus. Si chiar e un maraton la care ai la ce sa te uiti pe traseu....

Weekend-ul acesta voi iesi din nou la o singura zi. Mike ramane in Bucuresti pentru o serie de cursuri, iar vremea la munte parca nu se anunta suficient de buna pentru un weekend de doua zile. O vreme vineri stau sa oscilez intre concursul din Piatra Mare si o iesire la ski de tura prin Bucegi, si pana la urma aleg ultima varianta.

Ajungem in Busteni destul de devreme, pe la 8, in formatie de 4, eu, Lolek, Mihaela si Cosmin. Pentru prima data in ultimele 2 luni e chiar cald in Busteni, problema e ca din cauza faptului ca e cald in loc sa ninga asa cum zicea prognoza, ploua cu spor. Moralul nostru e initial destul de inecat de rafalele de ploaie, parca nu-ti vine sa pleci la ski de tura cand ai un fata o zi in care prima data ploaia te va uda, pentru ca pe masura ce urci sa dai de un vant care sa te inghete in ultimul hal. Toate astea pe langa un inceput de raceala in urma careia am petrecut seara de vineri stranutand si suflandu-mi mucii. Dar pe principiul cui pe cui se scoate sambata dimineata sunt binenteles la munte.

Pana la urma ne facem curaj si ne echipam, la inceput pe o ploaie destul de deasa dar pana apuca sa ne ude de tot ploaia se opreste. Desi Mike nu e la munte weekend-ul acesta tot echipamentul nostru de schi de tura e, in picioarele a doi prieteni care sunt pentru prima data la ski de tura, Cosmin si Lolek. Pana la urma echipamentul e facut pentru a fi folosit, si cred ca privind lucrurile intr-un mod mai animist si schiurile se simt mai implinite alunecand prin zapada in Bucegi decat in Bucuresti.

Planul initial era sa mergem pe plaiul Munticelu pana in Poiana Costilei, si de aici in sus pe Cerb, pana la urma am continuat pana in Poiana Morarului, am urcat pana in Poiana cu Urzici si putin pe Valea Adanca dupa care am coborat pe la Cantonul Coltii Morarului (povestea scurta a turei, povestea un pic mai lunga urmeaza mai jos).

Din pacate tura aceasta am reusit sa uit acumulatorul aparatului, astfel incat pozele ii apartin Mihaelei. In Bucegi e o groaza, de zapada, cel putin pe jos. Si asta chiar dupa o saptamana in care a fost destul de cald si in care s-a topit o parte din ea, astfel incat putem sa urcam fara probleme din Busteni direct pe schiuri. In schimb tot pentru ca a fost cald nu mai e nici un pic de pulver, doar un fel de crusta, mai moale sau mai tare in functie de cat de batut de soare a fost locul in saptamana de dinainte. Si Lolek si Cosmin se misca bine astfel incat dupa cam doua si putin ajungem in Poiana Costilei.

La urcare ne-am intalnit si cu doi baieti din Cluj, care urcau cu rucsacii plini cu echipament pentru a incerca Fisura Albastra in zilele urmatoare. Tot respectul, mai ales tinand cont de vremea si de vantul din zilele respective.

Dupa ploaie avem parte si de un pic de soare.

Prin padurea larga de pe plaiul Munticelu.

Lolek in poiana costilei.

Investigand conditiile din Poiana Costilei.

Pana la urma tinand cont ca in Poiana Costilei vuia vantul destul de tare si era si o crusta mai urata decat pana atunci, ne hotaram sa mai mergem pana in Poiana cu Urzici cu sperante de zapada mai buna si de locuri mai ferite. Si chiar le-am gasit, deschizand poteca dupa Poiana Morarului, pe unde probabil din cauza zapezii considerabile nu s-a avantat nimeni pana acum. Si pe sus in zonele in care nu a suflat-o vantul chiar e o groaza de zapada, tot ce inseamna bolovan, bradut sau piatra avand o cusma de un metru de zapada mai mult sau mai putin tasata pe ea.

In poiana cu Urzici urc impreuna cu Cosmin pe Adanca pana la prima saritoare (mereu am vrut sa schiez pe bucatica respectiva, mai ales ca arata atat de tentatnt cand vii de Morar. De frumos e frumos doar ca e putin cam scurt, 150-200m diferenta de nivel pana se cam domoleste de tot panta. Dar a fost ok ca pana la urma am facut si cateva viraje pe ziua respectiva, nu doar plimbareala prin padure. Zapada pe adanca era destul de tasata/firnuita, in schimb pe portiunea de jos din rapa zapezii erau si cateva zone in care era stransa cam ciudat de vant.

Spre Poiana cu Urzici.

Versantul nordic al Morarului, cu toata zapada suflata de vant in vale.

Daca te dadeai jos de pe schiuri in locurile astea intrai cam pana la brau.

Urcand spre canionul din Adanca.

La coborare Lolek, care era la a doua oara pe schiuri, a avut un pic de emotii, si un pic de tras de ea pana in Poiana Morarului, pana unde era totusi cate ceva de schiat. Mai jos de aici in schimb incepea o crusta care pentru un incepator s-ar fi putut dovedi cam periculoasa, asa ca de la Canton a coborat cu schiurile in spate. Noi ceilalti, dupa ceva chinuieli si contacte mai intime cu crengute si nuiele ajungem in firul vaii in apropiere de Diham.

Loc in care reusesc, pentru a 3-a oara in ultimele 3 luni sa cad si sa-mi busesc ceva. Prima data mi-am dat glezna stanga peste cap in Mehedinti, dupa aia la schi in Austria m-am ales cu ligament intins pe la o coasta, iar acum cu un ligament interior intins la genunchiul drept si glezna dreapta sucita. Daca stau sa ma uit in spate nu prea e un bilant prea bun pentru iarna asta. Si toate din cauza ca dimineata, dupa ce in ultimele ture de schiat prin zapada mai afanata mi s-a intamplat de o groaza de ori sa sar pur si simplu de pe schiuri la contactul cu damburi mai mari, m-am hotarat tocmai in dimineata asta sa le mai strang legaturile. Doar ca grabit de ploaie si nu foarte atent nu le-am strans in mod egal, si una din legaturi a fost stransa mai mult decat ar fi trebuit, astfel incat cu 200m inainte de a trece raul inainte de Diham, pe o chestie aproape plata, mi-a sarit din nou la un damb fiind reglata mai slab, si in timpul cazaturii in vreme ce ma asteptam sa sara si celalalt mi-am sucit piciorul drept spre interior, s-a auzit un poc dupa care a sarit si legatura.

Binenteles ca in momentul respectiv aveam in minte doar scenarii de ligamente incrucisate rupte, operatii si alte cele, mai ales ca in momentul respectiv a durut in ultimul hal. ...nu cele mai roz ganduri pentru sambata seara. Pana la urma ma urc inapoi pe schiuri (daca nu ar fi trebuit sa inot prin zapada considerabila) si cu un picior mai blegit ajung pana la urma la Gura Diham. Aici doua runde de stat cu genunchiul in zapada pana vine masina si mai mai ca pot sa merg normal, pacat ca pana ajung in Bucuresti iar se anchilozeaza.

Duminica binenteles pe net scenarii care de care mai negre si dupa ce petrec toata ziua cu piciorul in sus si cu gheata pe genunchi din doua in doua ore ma hotarasc sa ajung luni si la doctor. Aici ajuns cam tarziu si cu ceva oameni in fata care pareau mult mai rablamentati ca mine, si cu pus la rand intr-o coada care avansa cu viteza melcului turbat renunt pana la urma la gandul doctorului, si ma hotarasc sa tratez problema cu tratamentul cu care mi-am rezolvat si ultimele probleme, si anume indiferenta. Pana la urma daca lasi lucrurile suficient de mult, corpul se vindeca in majoritatea situatiilor de la sine, si intr-un fel nu pot decat sa ma minunez de capacitatea lui de vindecare de fiecare data cand mai trece cate ceva. Acum probabil o sa fie cam 3-4 saptamani pentru glezna si cam doua luni pentru genunchi la cum se arata lucrurile, si sper sa fie doar o intindere la genunchi. Oricum deja pot sa merg oarecum normal si sa alerg usurel in panta, iar piciorul doare decat in anumite pozitii, asa ca ma indoiesc ca o sa fie ceva grav.

Mai problematic e cu maratonul de la Roma care e peste doua saptamani, si la care sunt destul de sigur ca nu o sa scot vreun record personal. Initial voiam sa-i intreb duminica pe oameni daca poti sa te retragi dupa inscriere, dar pana la urma o sa incerc sa particip, mai sontac, mai alergand, iar experienta maratonului de sosea cu multi participanti/spectatori tot o sa fie interesanta. Si oricum vezi in timpului maratonului o mare parte din obiectivele turistice din Roma.